„Cel ce-i perfect s-arunce primul piatra,
Chiar și divinu-i veșnic mâniat”;
Grăi și-apoi sfârșise lapidat,
Având un ultim gând amar-incert.
În ochii reci ce judecă mișel
Totu-i mândrie și prejudecată;
Pe-a odioasei Inchiziție roată
Se-`nvârte omenirea frumușel.
Într-o sindrifie insipidă,
Cu preconcepții arhaice și fade,
Steaua se-nalță și-apoi cade,
Pierind din calea lor sordidă.
Cei ce grăiți verdicte dure,
Privindu-vă ca Narcis luciul tern,
Absorbiți de gloata din Infern,
Pierduți în realități atât de sure,
Priviți-vă voi beteșugul prima dată,
Cu aceași diatribă-`nverşunată,
Iar abominabila judecată infatuată,
Hiba trecutului să fie adnotată.
Când din al vinei icnet o-ți renaște
Și veți fi izbăviți cu-o nouă taină,
Tămăduiți de veşnica rană,
Să conștientizați tenace
Că însuși paradoxalul Univers,
În impozanta-i mareție languroasă,
Este rod al prodigioaselor
Imperfecțiuni sublime.
D.P.
Dinu Popescu 
Publicat de