Pierduți printre străini

Pierduți între da și nu,
Două suflete străine,
Unul eu și altul tu,
Plus furtuna care vine.

Între da și nu cuprinși
De incertitudini oarbe,
Ne pretindem a fi sfinți;
În tăcere moartea soarbe

Și din clipe, și din noi,
Amintirile meschine…
Totu-i vechi, iar cifra doi
Pare-a fi din limbi străine.

Plus și minus, minus, plus,
Au rămas simple cuvinte
Ce încheagă un surplus
De resentimente sfinte.

Ne-am pierdut și m-am pierdut
în abisuri răvășite,
Pleonasm, amor temut,
Chiar și inima ne minte.

Locurile sunt la fel,
Doar noi suntem azi schimbați,
Mai posaci așa…de fel,
Doi străini cam deșucheați.

Și o stea a mai căzut
Din a cerurilor noapte,
Cât pasiunea a trecut
Printre visele uitate.

Te-am iubit și ne-am iubit,
Dar…asta a fost odată,
Azi iubirea a murit,
Am ucis-o noi pe toată.

Cât curaj noi am avut
S-o ucidem cu pasiune…
Dar n-am vrut…și a durut,
Ea scâncea…s-audă cine?

Oropsiți, noi, doi complici,
Nici nu ne-am asumat vina,
Ignoranți și obidiți
Am plecat, am stins lumina.

Astăzi când privesc în urmă
Nu e cer, nu sunt nici stele,
Nu-i iubire, nu-i nici ură,
Nici măcar visele mele.

Acceptăm prea resemnați
Să murim de dimineață,
Pustiiți, neînsemnați,
Ne dorim și-o altă viață.

Dar nu știm să profităm
Nici de clipa cea din urmă,
Iar cu noi poveri cărăm
Când ne pierdem în furtună.

Și apoi așa sfârșim,
Precum piere o iubire,
Recunosc, e cam meschin,
Cui îi pasă de-o trăire?

Toți trăim ca să murim,
Căci doar moartea ne unește,
În rest totul ni-i străin,
Orice om, orice poveste.

Orice om, orice poveste,
Orice grai, totu-i străin,
Numai moartea ne unește,
Moartea, unicul destin.

D.P.

Reclame

Oda privirii mele

 Privesc în jur de-atâta amar de vreme,
 Cât peste acest veac se-așterne clipa,
 Mă năpădesc și gânduri efemere,

 Iar lacrima îmi sfâșie aripa.

 Privesc în jur…deci, care-i rostul vieții,
 Când noi ne naștem toți cu-n jug în ceafă…
 Sub ramuri ne acuză-n taină morții

 Că iar ne ploconim la vreo mangafă.

Privesc în jur, a sucombat speranța,
Doar ce născuse…piere oropsita…
În hău s-a cufundat astăzi distanța,

 Actorii și-au pierdut ieri recuzita.

Privesc în jur, aud din depărtare
Cum ignoranța rage cu emfază,
 Și voi lupta până la ultima suflare,

 Un singur om, o singură pavăză.

Privesc în jur la cum se schimbă cerul,
 Văd oameni vii sau morți cum vin și trec,
 Și deslușind, tot mai amar, misterul,

 Cortegiile în noapte le petrec.

 Privesc în jur și anii mă apasă,
 Căci ce a fost, în veci nu va mai fi,
 Nădejdile se scurg dinspre năpastă,

 La fel cum se mai scurse înc-o zi.

 Privesc în jur, pierdut de a mea vreme,
 Din depărtare în răspăr mă pun,
 Iar timpul în final e cel de cerne

 Tot ce-a fost rău, indiferent ori bun.

 Privesc în jur, se termină cerneala,
 Penița decrepită s-a tocit,
 Un ultim vers se-așterne ca petala,

 De mâine voi veți spune „a privit”.

 Privesc în jur și simt în omenire
 Tristețe, penurie și păcate,
 Descumpănit, cu ultima sclipire,

 Tânjesc către un strop de libertate.

 Privesc în jur, azi vă privesc de-aicea
 De unde doar eternul o privi;
 Pe dulce val, sublim, pluti răscrucea,

 Mă pierd în nopțile ce vor veni.

D.P. 

Transcendent

 Arta transcende mistere,
 Reflexia mi-e oglindită de stele,
 Luna răsare, îmi șoptesc în tăcere,

 Sunt emulul viselor mele.

 Te privesc cu un zâmbet placid,
 Cu dorință ascunsă în vid,
 Prin sute de gânduri cerești

 În care tu sălășluiești.

 Încerc să m-ascund de-amintiri
 Pierdute în glasul subtil
 Al blândelor mele iubiri

 Din vremuri trecute tiptil.

 Copilul se joacă timid
 În valul ce piere la mal
 Și crește și-i tot mai avid

 Să treacă de-al vieții hotar.

 Descoperă tainele lumii,
 Se-afundă în ele abil,
 Devine apoi nestatornic,

 Pierdut de eternul futil.

 Ca o lumânare grăbită
 Ard anii trecuți spre aval;
 Se-așterne tăcerea subită

 Pe cercul măreț și oval.

 Mă pierd ca să mă regăsesc,
 Doar o clipă petrec eu cu mine,
 Iar tot ce-i divin ori lumesc

 Devine un tumult de sine.

 Găsesc absolutul abstract,
 Fericirea, o simplă iluzie,
 Aleg să nu mă complac

 Pierdut în această confuzie.

 Trecut, prezent și viitor
 Se unesc într-o Fata Morgana,
 Miraj fad și înălțător

 Ce spulberă strașnic coroana.

 Accept doar că nu vreau s-accept
 Să fiu altă harpă comună,
 Excedat de acest concept,

 Mă lepăd de orice cutumă.

 Mă văd în orice clipire
 Sculptată de imaginea ta
 Ce acum schițează-o mijire

 Privindu-mă în fulgul de nea.

Transcend mistere ancestrale,
Oglindite în roiuri cerești;
Sunt emulul viselor mele,

Divine și atât de lumești.

 

link > Sting – Desert Rose

D.P.

În umbra ta

 În umbra ta se naște umbra mea,
 Răsare detașată și tăcută,
 Urmându-ți negrul voal de catifea

 Pe o potecă cenușie, neîntreruptă.

 În umbra ta răsare steaua mea,
 Arzând launtric marea de văpaie,
 Mângâiată de eternul fulg de nea

 Ce scânteie și astăzi în a ta odaie.

 În umbra ta se preling surele-amintiri
 Ce ne-au surprins atât de des, tiptil,
 Dulci-amărui gânduri, șoapte, priviri,

 Uitate în cotlonul unui vis subtil.

 În umbra ta se regăsește spleenul,
 Inefabil, intrinsec, așa tacit,
 E afon destinul…disonant refrenul

 Pe care am dansat când ne-am îndrăgostit.

 În umbra ta se-nalță noi angoase,
 Căci umbra mea n-o poate atinge pe a ta,
 Sunt două umbre de orgolii stoarse,

 Umbrite de-o dâră de-etcetera.

 În umbra ta se scurg zile ploaioase
 Și nopți blânde și reci de iarnă grea,
 Când toate anotimpurile sunt geroase,

 Umbra ta îmi încălzește umbra mea.

 În umbra ta încă se scriu în șoaptă
 Mementouri ce azi destăinuie povești,
 Cu graiul emergent de reverie fadă,

 Dacă-l asculți te întreabă unde ești.

 În umbra ta privesc șoptit,
 Mă regăsesc ca să mă pierd subit,
 Din clipa mocnită de infinit,

 Al timpului în care ne-am iubit.

 În umbra ta
 E umbra mea;
 În umbra mea

 Ești tu.

D.P.

Sărutul mării

 Îmbrățișează-mă val, sărută-mă mare,
 Când sub clar de Lună plină
 Rătăcit privesc în zare,

 Contemplând noaptea senină.

 Valul tău spumos și blând
 Mă curăță de tristețe;
 Al tău sur cântec plăpând

 Îmi șoptește noi povețe.

 Vreau să mă cufund în tine,
 Pierdut de ani și cicatrici,
 Iar Luna să mă aline

 Sub un zvâc de licurici.

 Falnică și languroasă,
 Ești brutală ori placidă,
 Într-o viață de angoasă

 Pe-a lumii cale sordidă.

 Te agiți și te calmezi,
 Iei și vieți, oferi și vise,
 Corăbiile le ghidezi

 Pe-a tale eterne seișe.

 Mai abitir tot mai departe,
 Nici măcar mai simt nisipul,
 Se disipă, dispar toate,

 Iară ție îți văd chipul.

 În larg mă perind acum,
 Nu mai simt nici pic de dor,
 Distanțat de-acest zbucium,

 M-adâncesc să pot să zbor.

 Îți zâmbesc de după val,
 Mă săruți, te iau în brațe;
 Totu-i vechi, totu-i actual,

 Alte valuri trec uitate.

 Contemplând noaptea senină,
 Rătăcit privesc în zare,
 Stelele și Luna plină

 Mă petrec spre detașare.

D.P.

Defecte divine (cugetările unui ateu spiritual)

 Mici suntem toți priviți de sus, și mai mici ne facem,
 Pierduți în griji minore zi de zi ne complacem.
 Când ne uităm spre cer, privindu-ne destinul,
 Ne place-atât de des să invocăm divinul.
 Jalnic obicei, dictat de neputință,
 Din patetism abstract și lipsă de voință.
 Cogniția-i dificilă, răspunsul nu-i facil,
 Așa că luăm de-a gata orice răspuns pueril;
 Cu aroganță credem că suntem diferiți,

 Și speciali totodată, de rele etern feriți.

 Dar unde-i Dumnezeu, spre ce ungher privește
 Când nedreptatea pură în lumea lui lovește?
 Hai să gândim o clipă, să nu mai fim conduși,
 Să ne-ntrebăm logic de ce suntem supuși?
 De ce-acceptăm ușor orice aberație,

 De ce nu luptăm brav și fără moderație?

 Privim în altă parte când nu vrem să vedem,
 Învăluim simțirea când nu vrem să credem,
 Uităm pe loc, de-ndată, tot ce nu vrem să știm,

 Reținem doar ce vrem, și știm doar ce voim.

 Când ne vom întreba unde ne e menirea?
 Cum fiecare clipă-ți aduce etern pieirea;
 Distrași și amăgiți pierdem din ochi sclipirea,

 Și-apoi iar sărutăm amar dezamgirea.

 Dumnezeu suntem noi, și nu-i o blasfemie,
 Totul e nimic, sfârșitul nu-i pieire,
 Divinul e creat de-a omului gândire,

 Doar în absurd există aceea dumnezeire.

 Diavol sau divin, nu-i nicio diferență,
 Au amândoi aceași sublimă incompetență;
 Credința este moartea oricărei gândiri,

 Și amăgirea eternă a falșilor martiri.

 Cu abnegație abrog întreaga Inchiziție,
 Și vă-adresez un gând izvorât din cogniție:
 Gândiți-vă o clipă cât suntem de mici,

 Dar de măreți, și totuși atât de diferiți!

 Când vom avea puterea de a nu mai fi creație,

 Atunci vom evolua spre-o nouă agregație.

Notă: Absurditatea tuturor religiilor: Condamnă ateismul, susținând că știința nu are încă toate răspunsurile și dovezile la întrebarile absolute ale umanitații, în timp ce ei pretind că dețin adevărul suprem, fără a avea nicio dovadă.

D.P.