Pe Culmile Disperării

 Pe Culmile Disperării e tăcere,
Pe Culmile Disperării e pustiu,
Nimic nu naşte şi nimic nu piere,
Căci totul niciodată n-a fost viu.

Urc cu greu prin viscolul năprasnic,
Vin spre tine să-mi urmez chemarea,
Privesc în jur, e doar banal şi groaznic,
Şi mă întreb din nou „asta mi-e calea?”

Drumul este tot mai greu, înceţoşat,
Şi m-am pierdut de unde am venit,
Mă simt înduioşat şi-nfricoşat,
Din spaima vieţii încă nu mi-am revenit.

Gata! Căci asta-i apogeul disperării,
De-aici încolo un pas nu mai fac,
Vreau să mă-nalț pe culmile uitării
Şi greaua mantie a vieţii o desfac.

Deodată se opreşte brusc furtuna
Şi Stânca de pe Culme o zăresc,
E mai înaltă chiar şi decât Luna,
Mi-o amintesc, n-am s-o mai părăsesc.

O urc târâş cu ultima suflare,
Şi e tăcere…e aşa pustiu,
Dar totu-i lin, nimic nu mă mai doare,
Durerea este doar pentru cel viu.

De porţi după ce trec răsare-o placă,
Citesc adânc inscripţionat în ea
Cuvinte ce par scoase dintr-o teacă,
Să le-nţeleagă chiar eternitatea.

„Aici, Pe Culmile Disperării,
Aşteaptă în Vârful Pustietăţii,
Alinarea eternă a mirajului
Singurătăţii.”

D.P.

București

 Printre blocurile gri
 Mă perind atât de des;
 Printre fețe mii și vii,

 Câte-un zâmbet am cules.

 Printre străzi ce prăfuite
 Reflectă lumina pură
 Și păcate ispășite

 Printre strigăte de ură.

 Printre poduri și pasaje,
 Deasupra ori dedesubt;
 Printre treceri și pavaje,

 Zumzăitul neîntrerupt.

 Printre bănci și semafoare,
 Verde, roșu ori bălai,
 Aud strigăte, claxonane;

 Mai fumez puțin din pai.

 Printre parcuri și pridvoare,
 Centrul vechi și ponosit;
 Pe sub beciuri și balcoane

 Zace șanțul oropsit.

 Printre case maiestoase
 Și celule tenebroase,
 Se perindă grațioase

 Visele primejdioase.

 Tot și printre toate trec,
 Prin stufosul București…
 Dâmbovița, vinul sec;

 Capitală, casă-mi ești…

D.P.

Steaua căzătoare

A căzut o stea în fața mea,
Gonind s-acceadă spre o altă lume,
Din sideralul turn de catifea,

S-a detașat de angoase și cutume.

A strălucit pe cerurile-nalte
Răsfirându-și razele amorfe,
Se perindau în jur lumile toate

Fiindu-i inspirație pentru strofe.

În zorii dimineții a răsarit
Dansând cu inimile calde,
Și a apus la ceas de asfințit,

Lăsând în umbră alte stele fade.

Simțind mocnita veșnică văpaie
Ce impregnează-al sorții infinit,
Aprinsă de seișele greoaie

A licărit placid, necontenit.

S-a perindat pe sinoase poteci
Sorbind din pocalul reveriei,
Sădindu-și farmecele intrinseci

Absorbite de mrejele-abuliei.

Și steaua plânge, cine oare-ar crede
Că stelele se-nalță și-apoi pier,
Printre mistere ce par a le transcende,

Lucesc placid spre absolutul efemer.

La o secundă înainte de plecare
Vă-mpărtășesc secretul meu,
Străfulgerat de-o adiere de răcoare,

Steaua aceea fost-am eu.

D.P.

Într-o zi nu voi mai fi…

 Într-o zi nu voi mai fi
 Primprejur ca să grăiesc,
 Și nu m-oți mai auzi,

 Iar eu n-am să mai privesc.

 Într-o zi voi dispărea,
 Va veni și acea zi
 Când nu voi mai transpărea

 Pe tărâmul pământesc.

 Într-o zi voi fi pierdut
 Într-o rază din vreo stea,
 Detașat, plăpând și rupt

 De ce-a fost în lumea mea.

Într-o zi eu voi pleca
 Și în urmă va rămâne
 Doar o carte, mantră grea,

 Răsăritul va apune.

 Într-o zi voi fi cenușă
 Răspândită-n patru zări,
 Pe cărarea jucăușă

 A altor placide mări.

 Într-o zi voi fi amintire,
 Povestită, sper, frumos,
 Iar șăgalnica-mi privire

 Va fi în albumul gros.

 Într-o zi nu voi mai fi
 Nici măcar o amintire,
 Când totul se va sfârși,

 Va rămâne doar neștire.

 Într-o zi toți vom pleca –
 Poate ne-om reîntâlni;
 Iar de nu ne-om revedea,

 Eu vă las această zi.

 Într-o zi va fi o zi
 În care ne vom trezi
 Și va fi ultima zi,

 Iar apoi vom putrezi.

 Va fi o zi,

 Într-o zi…

D.P.

În umbra ta

 În umbra ta se naște umbra mea,
 Răsare detașată și tăcută,
 Urmându-ți negrul voal de catifea

 Pe o potecă cenușie, neîntreruptă.

 În umbra ta răsare steaua mea,
 Arzând launtric marea de văpaie,
 Mângâiată de eternul fulg de nea

 Ce scânteie și astăzi în a ta odaie.

 În umbra ta se preling surele-amintiri
 Ce ne-au surprins atât de des, tiptil,
 Dulci-amărui gânduri, șoapte, priviri,

 Uitate în cotlonul unui vis subtil.

 În umbra ta se regăsește spleenul,
 Inefabil, intrinsec, așa tacit,
 E afon destinul…disonant refrenul

 Pe care am dansat când ne-am îndrăgostit.

 În umbra ta se-nalță noi angoase,
 Căci umbra mea n-o poate atinge pe a ta,
 Sunt două umbre de orgolii stoarse,

 Umbrite de-o dâră de-etcetera.

 În umbra ta se scurg zile ploioase
 Și nopți blânde și reci de iarnă grea,
 Când toate anotimpurile sunt geroase,

 Umbra ta îmi încălzește umbra mea.

 În umbra ta încă se scriu în șoaptă
 Mementouri ce azi destăinuie povești,
 Cu graiul emergent de reverie fadă,

 Dacă-l asculți te întreabă unde ești.

 În umbra ta privesc șoptit,
 Mă regăsesc ca să mă pierd subit,
 Din clipa mocnită de infinit

 Al timpului în care ne-am iubit.

 În umbra ta
 E umbra mea;
 În umbra mea

 Ești tu.

D.P.

Ultima privire

 Vreau să te privesc, dar în tăcere,
 Să îți contemplu fiecare gând,
 Amintindu-mi clipe și crâmpeie

 Și conturând un ultim legământ.

 Vreau să te privesc cu ochii minții,
 Cu aceeași profunzime și căldură
 Lipsită de străfulgerarea rece

 Și de coșmarul unei nopți de ură.

 Vreau să te privesc de la distanță,
 Și poate că așa e cel mai bine;
 Să te sărut, să te descos în ceață,

 Dar detașat, de tine și de mine.

 Vreau să te privesc la malul mării,
 Sau chiar pe piscul unui vârf de munte,
 Pe-alei ce înconjoară azi uitarea,

 Știu că tu nu mai vrei s-auzi chemarea.

 Vreau să-ți arunc o ultimă privire,
 Precum al verii ultim dulce-apus;
 Plutesc efemer pe-adierea uitării,

 Mă las purtat inert, de valuri dus.

 Vreau să te privesc,
 În zadar.
 D.P.

Glossa vieții (în ritm abstract)

 În noapte, tăcere, reflexia umbroasă a Lunii,
 Pe plajă stă trează memoria vie-a furtunii,
 În aer miresme îmbătate de crudul amor,

 În valuri o stâncă privește placidă în gol.

 E iarnă, e rece, vântul bate-nsetat, 
 La ceasul etern așteaptă un vis înghețat; 
 Pe seară se-ascunde speranța vie a minunii, 

 În noapte, tăcere, reflexia umbroasă a Lunii.

E vară, trecuse demult timpul pentru visat,
 Un nor rătăcit se-ncovoaie pe ceru-nstelat;
 Îl privesc, contemplând suma cunoașterii lumii,
 Pe plajă stă trează memoria vie-a furtunii.

 Viitor din trecut, sinuoasă se-afundă distanța,
 În clipa de acum se naște ori piere speranța;
 Pestriți pelicani dansează pe plajă în zbor,
 În aer mireseme îmbătate de crudul amor.

 Spiritual detașat, privesc Pământul de sus,
 Ard în furnal, redevin steaua de la apus;
 Mă las purtat de coasa cea rece domol,
 În valuri o stâncă privește placidă în gol.

 În valuri o stâncă privește placidă în gol,
 În aer miresme îmbătate de crudul amor,
 Pe plajă stă trează memoria vie a furtunii,
În noapte, tăcere, reflexia umbroasă a Lunii.

 D.P.