Naşterea

Nebula-Gif

Aici nu e nimic, e tot,
Un infinit de puritate,
Nu sunt și nici nu mă suport,
Iar lumea – o neclaritate.

E un abis atât de sur
În obârșia existenței,
Sfințenia fără de cusur
Din ignoranța aparenței.

Nu sunt cuvinte chiar deloc
Și nici lătrat, ori păsărele,
Ori gânduri sau angoase – ioc!
Nici vis, nici clinchet de zăbrele.

Nu e nici spațiu, nu-i nici timp,
Vreun dumnezeu, vreo egerie,
Căci totul este doar răstimp,
Un infinit de poezie.

Fără vreun vers și fără strofă,
Totul rimează în neant,
Până și forma e amorfă,
Iar eu nu sunt vreun aspirant.

Tot ce a fost, tot ce va fi,
Nu e-nceput, nu e sfârșit,
E noaptea cea de după zi
A toate cele ce-am iubit.

Non-existență, non-ființă,
Cât de banal, cât de sublim,
Făr` nici o urmă de dorință,
Fără lumescul cel meschin.

E ataraxie, armonie,
Este Nirvana, e un Rai,
E Paradis și reverie,
Fără cuvinte, fără grai.

Deodată-ncep contracții dure,
Mă sperii, strig și nu-nțeleg,
Au, doare, au, nu vor să-ndure,
Acolo nu, nu vreau să merg.

Văd chip de lut, oh, ce strigoi,
„Dar iată, a sosit, e viu!”,
Nu vreau, vă rog, vreau înapoi;
E prea târziu…e prea târziu…

Și s-a născut iar nenăscutul,
Vai, ce blestem, ce mare chin,
El vede-n capăt începutul,
Iar alții-i spun amin, amin!

Amin! – botez, amin! – la nuntă
Și timpul trece, anii trec,
O bocitoare urlă, cântă,
Amin! – coșciugul ce-l petrec.

Naștere, moarte, ce contează,
Atâția mor când alții nasc,
Trăiesc și speră și visează,
Atâtea chipuri care pasc.

Nimeni nu-nvață a se naște,
Toți învățăm doar a muri,
Trăim o vreme, totu-i vraiște,
Ne cheamă Mortis zi de zi.

Ne zbatem, plângem, râdem, credem,
Pentru ce rost, pentru ce rost?
Dar în final cu toții pierdem,
Tot ce azi e, va fi „a fost”.

În liniștea cea absolută
Vreau să mă-ntorc, vreau să mă-ntorc,
Pierdut de-orice iubire slută
Și de noroc, și de noroc.

Și vreau să simt non-existența,
Căci doar de ea mi-e așa de dor,
Să se sfârșească aparența
Acestui suflet voiajor.

Căci port o vină, port o vină,
Dar de ales chiar n-am avut,
Așa a fost, o altă crimă
Că m-am născut, că m-am născut.

Mă-nalț pe Culmea Disperării,
Ah, ce tăcere, ce pustiu,
Răsar tiptil zorii uitării…
Mult prea târziu, mult prea târziu.

Un Univers al penitenței
Ce n-am cerut, ce n-am cerut,
Nu-mi iert păcatul existenței
Căci nu l-am vrut, căci nu l-am vrut.

bpc

D.P.

Dinu Popescu

Mesaj către Tine

Vreau să-ți fiu eu cel din urmă mesaj,
Mesajul ce transcende orice moarte,
Hachița mea, al meu ultim curaj,
E de-a sfida orice pietate.

Vreau să-ți fiu eu cel din urmă atu
Ce te-a-mbrăcat cândva în mantia vieții
Și orice eu și chiar și orice tu
Să spulberăm superficialul sorții.

Vreau să fiu viscol, soare și durere,
Vreau să fiu viu și vreau să nu mai fiu,
Iar în final, la dulcea revedere,
Să regăsim sublimul din pustiu.

Aceeași tu, același eu sunt altul,
O clipă ce a fost și va pieri,
Și nu sunt mai abulic decât saltul
Ce l-am făcut când m-am născut
Spre a muri.

D.P.

Dinu Popescu

Moartea deocamdată

tumblr_1497d397d1d3097a5eddc2b293927d5a_8793b2ef_500

Nici nu știm cum să murim,
Nu-nvățăm nici a ne naște,
Scurta vreme ce-o trăim,
Când din urmă moartea paște

Și din clipe, și din noi,
Amintirile meschine,
Totu-i vechi, chiar și noi doi
Suntem două limbi străine.

Toți trăim ca să murim
Și doar moartea ne unește,
Orice scâncet, orice chin,
E nimic, doar o poveste.

Azi ne naștem, azi pierim,
Încruntați de ani și schingiuri,
Azi trăim, astăzi sfârșim,
Ieri copii, azi plini de riduri.

Pentru ce, dar pentru ce
Tot ne zbatem, suferim?
Când al morții strigăt e
Prim și unicul amin.

Ne-am născut și am murit.
Ce-a contat, dar ce-a contat?
Înainte de-a sfârși,
Doar o clipă-am existat.

Și mă-ndrept spre absolut,
Absolutul e nedrept,
Iată, zace al meu trup,
Alte două mâini pe piept.

Rămas bun, un rămas bun
V-adresez cordial, emfatic,
Și de ce, sau de ce cum,
Eu mă spulber…singuratic.

tenor

D.P.

Dinu PopescuUn comentariu

Oda Nebunilor

source (5)

Mă nasc în fiecare noapte,
Iar dimineața mor din nou,
În urmă las mii de păcate,
Mergând tiptil spre-al meu cavou.

Alte amoruri trec de veacuri,
Toate sunt vechi, la fel ca ieri,
Oameni noi, aceleași gânduri,
De ești om, speri și disperi.

Strigă-n hăuri disperarea,
Cern amarul nesfârșit,
Trăind sfânta deziluzie,
Sunt un spirit hăituit.

Privesc către morți și Lună,
Mă privesc în Univers,
Simt iubire, văd și ură,
Dar aici…nu-i niciun sens.

Îmi simt nebunia-n sânge,
Da, doresc să-nnebunesc,
Un nebun urlă „ajunge!”,
Nebun să fiu îndrăznesc.

De ce fugi de nebunie,
De ce, omule nărod?
Nu-nțelegi, trai de hârtie,
Că alergi spre eșafod?

Te-ai născut bogat și liber,
Întrupat în chip de zeu,
Și-ți predai chiar nemurirea
De mai crezi în dumnezeu;

Trăiești viața în minciună,
Ignorant și obidit,
Comiți crime, porți ranchiună,
Strigi că ești năpăstuit.

Te închini cu nostalgie
Spre orice nu înțelegi,
Crezi că asta-i primenire,
Să pupi oase și să crezi?

Vai, sunteți așa ridicoli,
Vă privesc ca pe copii,
Parca-ți fi un soi de picoli
Ce serviți fără de-a ști.

Ori nu știți, ori nu-nțelegeți
Că noi suntem Univers?
De-n ceva doriți să credeți,
Proslăviți lipsa de sens.

Cum arată infinitul?
Știți ce este un nebun?
Venerați etern doar mitul
Din contextul oportun;

Un normal ascuns de lume
Printre toți acei nebuni
Care urlă, ori fac glume
Și se-nchină la tăciuni.

Munca e o nebunie,
Să trudești precum un sclav
Pentru bruma de hârtie,
Cel mai nebunesc nărav;

Să te-nchini la dumnezei
Ce-au născut în minți umane,
Divizați de bani și zei,
Trăiți vieți așa sărmane.

Vă mirați de orice-i nou
Și de tot ce nu-nțelegeți,
Lumea pare un tablou
Mâzgălit de-a voastre peceți.

Vă-mpărțiți umanitatea
Cu linii de mucava,
Ignorând realitatea
Ce există chiar și-așa.

Ați ucis chiar adevărul
Ca să vă păstrați credința
Și, amanetând viitorul,
Ați mimat iar pocăința.

Când nebuni vă ies în cale
Scuipați în sân, săriți un pas,
Dar, vezi? Nebunii trec agale,
Ei nu se-nchină și n-au ceas.

Nebunul eu, sau nebuni voi?
Ce-i nebunia? Un cuvânt!
Suntem tot oameni, suntem goi,
Dar…doar nebunul e om sfânt.

Și dacă nebunia chiar există,
Nimic normal nu este pe Pământ,
Imunde patimi azi încă persistă,
Pe o planetă care pare un mormânt.

Voi chiar nu știți ce-nseamnă nemurire,
Apologeți, ai adevărului călăi,
Nu vă urăsc, dar tot vă dau de știre:
Sunteți ridicoli, ne-nsemnați și răi.

Ca să devii nemuritor în viață,
E necesar să-nveți întâi să mori,
Pustiu și rece sufletul îngheață,
Se-neacă în oceanul cu strigoi.

Ne regăsim în Singularitatea
De unde totul a pornit cândva,
Nici viața nu contează și nici moartea,
Nu e nimic și totuși e ceva.

Privesc un Univers acum în față,
Un Univers se naște-n jurul meu
Și simt în mine un amor de gheață,
Amorul cel ce l-am simțit mereu.

Și iată, izbăvesc o odă
A nebuniei spiritului meu.

Twlg

D.P.

Dinu Popescu2 comentarii

Întrebări retorice

tumblr_ohiyt2xxvs1vyzslbo1_500

De ce să fiu poet,
De ce să fiu scriitor,
De ce să fiu un pictor,
De ce să fiu actor?

De ce să fiu ceva,
De ce să fiu nimic,
De ce să fiu un tot,
Când totul s-a sfârșit?

De ce să fiu un pustnic,
De ce să fiu hain,
De ce să fiu becisnic,
De ce să fiu meschin?

De ce să fiu vremelnic,
De ce să fiu etern,
De ce sunt șovăielnic,
Ce stihuri să aștern?

De ce să fiu bogat,
De ce să fiu zelos,
De ce să fiu sărac,
De ce să fiu faimos?

De ce să cuceresc,
De ce să fac amor,
De ce mă fâstâcesc,
De ce sunt beat de dor?

De ce să fiu deștept,
De ce să fiu tâmpit,
Și ce să mai aștept
Când tot s-a risipit?

De ce încă un vers,
De ce încă o zi?
Un Univers divers,
O umbră ce pieri.

tumblr_p1qatg13IB1rut1rdo1_500

D.P.

Dinu Popescu

Nu e timp…

N-avem timp, nu e deloc vreme
Să ședem pe prispă-n ceas nespus,
Să privim spre marea de lucerne,
Luminați de-al serii blând apus.

Nu e timp, dom`le, chiar nu e,
Ticăie mut ceasul infinit,
Nici să stau, nici să respir, de ce?
Totu-i repede, ori e pierdut tacit.

Nu e timp nici de-o îmbrățișare,
Nici de-un „te iubesc” șoptit subtil;
Ți-as fura măcar o sărutare…
Dar nu-i timp, căci timpul e debil.

Nu e timp să contemplăm ce-avem,
Nu e timp să strângem cât mai mult,
Noi nu stăm, noi alergăm și vrem
Să vorbim; nici vântul nu-l ascult.

Nu e timp nici să citim istoria,
Nu e timp să regăsim chemarea;
Vine-trece zi de zi iar gloria,
Se așterne peste ea uitarea.

Nici să mai uităm nu mai e timp,
Să zâmbim dansând printre păcate,
A căzut și aura de nimb
Printre-atâtea visuri spulberate.

N-avem timp deloc, nu avem vreme,
Azi ne naștem, frământați pierim,
Clipa trece, clipa nu discerne
Că al nostru ceas a fost labil.

Și din timpul ce a fost odată,
Dincolo de timp zăresc un gând,
Pe a vieții cale zbuciumată,
Timpul l-am pierdut atunci…sperând.

D.P.

Dinu Popescu

Oda iubirii

Iubita mea, iubita mea,
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii…
Te aștept pe-un colț uitat de Stea

Să fim din nou copii.

Iubita mea cu părul blond
Și ochii precum marea,
Cu zâmbet cald, ten rubicond,

Nu mai auzi chemarea…

Iubita mea cu păr şaten
Şi ochi căprui, serafici,
Ca doi copii uitaţi în tren,

Cuminţi şi singuratici.

Iubita mea cu păr roşcat
Şi ochii verzi ca plopul,
Cu un surâs îngândurat,

Amoru-ţi fuse scopul.

Iubita mea cu plete negre
Şi ochi ca abanosul,
Erai un vis de veghe,
Înnobilai frumosul.

Iubita mea, chiar te-am pierdut,
Un vers cu tine am furat,
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii,

De ce s-a întâmplat?

Iubita mea, un val spumos,
Iubita mea ce nu mai eşti,
Ar fi sublim, ar fi frumos

Să credem în poveşti.

Iubita mea, când n-om mai fi
Un trup din carne pură,
În spirit ne-om uni,

Pierduţi de orice ură.

Iubita mea, iubitelor,
Ce clipe-n doi am împărţit,
Cândva, cumva, n-a fost uşor,

Nu ne-am mai regăsit.

Iubita mea, iubita mea,
Ar fi frumos, ar fi divin,
De-ai străluci precum o Stea,

M-aş închina…Amin.

Iubita mea, iubita mea,
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii…
Te aştept pe-un colţ uitat de Stea

Să fim din nou copii.

D.P.

Dinu Popescu

Testament

Petale fără de sfârșit (postum)

Pentru cei ce vor fi,
Las în urmă o carte,
Când și eu voi sfârși
Sub un veac de etate.

Pentru cei ce-or veni,
Las în urmă un gând;
Când or trece toți anii,
Voi mai fi doar cuvânt.

Am privit toți în zare,
Cu un rost sau anost,
Las în urmă o floare…
Pentru cei ce au fost.

Pentru cei ce-au crezut
Mă înclin și suspin,
Graiul meu rezolut
Mulțumește din plin.

Pentru cei ce-au iubit,
Am iubit înzecit;
Taine ne-au răsărit
Ori ne-au și chinuit.

Le doresc un blând zbor
Celor ce au visat;
Mă închin cu amor
Către cei ce-au creat.

Pentru cei ce citesc,
Înc-un vers din noian,
Ce se-nalță ceresc,
Iar apoi piere-n van…

Pentru muzele mele
Las un trandafir,
Să vă mângâie genele
Cu un rânjet subtil.

Pentru marea spumoasă
Las în urmă un mal,
Pentru Luna măiastră
Las în urmă un val.

Pentru valul ștrengar
Las în urmă un strop
Din pelinul amar…
Ăsta sunt…mizantrop.

Pentru gânduri în doi,
Pentru un eu și-o tu,
Doar o oră mai voi,
Sa ne fie atu.

Pentru eternitate
Las în urmă o carte
Cu versuri ciudate
Întru postumitate.

D.P. 

Dinu Popescu

Un scriitor nebun

Sunt doar un alt scriitor nebun,
Străpuns de gheara disforiei,
Zâmbesc amar, să nu mai spun

De icnetele abuliei.

Sunt doar un alt scriitor pierdut
Pe calea veșnicului ieri,
Același drum l-au străbătut

Și alți pacienți, în alte seri.

Sunt doar un alt scriitor vremelnic,
Ce naște stihuri din noian,
Un mizantrop ce samavolnic

Spulberă orice vis mundan.

Sunt doar un alt scriitor banal,
Un glas prea fad dintr-o mulțime,
Cândva, un pur emoțional,

Precum mulți alții din vechime.

Sunt un scriitor, un trecător,
Cel ce am fost, cel care sunt,
Mă nasc, trăiesc, iubesc şi zbor,
Nu sunt un demon, dar nici sfânt.

Sunt un scriitor cum tot au fost,
Și mulți, un timp, tot or mai fi;
O elegie fără rost,

Precum un gând ce se sfârși.

Sunt un scriitor, un vicios,
Beau vin, fumez, mi-e frig și dor;
Și da! iubesc tot ce-i frumos –

Platonic, deci sunt Zburător.

Și uite cum mă contrazic,
Am tribulații, am hachițe;
Sunt eu normal? Parol îți zic

Că mintea mea-i un ghem de ițe.

Gândesc, deci sunt, sunt, deci exist,
Sunt plin de-angoase, utopist,
Mă nasc și mor, chiar sunt imun;

Sunt doar un alt scriitor…nebun.

D.P.

Dinu Popescu

Paradisul și Iadul

Ai fost Paradisul și Iadul
 Ai fost un vis realist,
 Am fost al iubirii emul,

 Am fost un idealist.

 A fost de ajuns doar o clipă,
 De tine să devin nesătul,
 În doi am zburat pe-o aripă;

 Ai fost Paradisul și Iadul.

 Noaptea din nou mă surprinde
 Căzut pe gânduri și trist,
 Reveria în taină se-aprinde,

 Ai fost un vis realist.

 Pentru fiece clipă din noi,
 Absolutul n-ar fi fost destul,
 Și aflu, privind înapoi,

 Am fost al iubirii emul.

 Aspirând la o taină supremă,
 Prin sine, ca un cabalist,
 Amăgit de speranța eternă,

 Am fost un idealist.

 Am fost un idealist,
 Am fost al iubirii emul,
 Ai fost un vis realist,

 Ai fost paradisul și iadul.

D.P.

Dinu Popescu

Oda privirii mele

 Privesc în jur de-atâta amar de vreme,
 Cât peste acest veac se-așterne clipa,
 Mă năpădesc și gânduri efemere,

 Iar lacrima îmi sfâșie aripa.

 Privesc în jur…deci care-i rostul vieții,
 Când noi ne naștem toți cu-n jug în ceafă…
 Sub ramuri ne acuză-n taină morții

 Că iar ne ploconim la vreo mangafă.

Privesc în jur, a sucombat speranța,
Doar ce născuse…piere oropsita…
Un menestrel își murmură romanța,

 Actorii și-au pierdut ieri recuzita.

Privesc în jur, aud din depărtare
Cum ignoranța rage cu emfază,
 Și voi lupta până la ultima suflare,

 Un singur om, o singură pavăză.

Privesc în jur la cum se schimbă cerul,
 Văd oameni vii sau morți cum vin și trec,
 Și deslușind tot mai adânc misterul,

 Cortegiile în noapte le petrec.

 Privesc în jur și anii mă apasă,
 Căci ce a fost, în veci nu va mai fi,
 Nădejdile se scurg dinspre năpastă,

 La fel cum se mai scurse înc-o zi.

 Privesc în jur pierdut de a mea vreme,
 Din depărtare în răspăr mă pun,
 Iar timpul în final e cel de cerne

 Tot ce-a fost rău, indiferent ori bun.

 Privesc în jur, se termină cerneala,
 Penița decrepită s-a tocit,
 Un ultim vers se-așterne ca petala,

 De mâine voi veți spune „a privit”.

 Privesc în jur și simt în omenire
 Tristețe, penurie și păcate,
 Descumpănit, cu ultima sclipire,

 Tânjesc către un strop de libertate.

 Privesc în jur, azi vă privesc de-aicea
 De unde doar eternul o privi,
Precum strămoșii ce-au trecut răscrucea,

 Mă pierd în nopțile ce vor veni.

D.P. 

Dinu Popescu

Scrisoare către predecesorii mei

Mă simt împovărat de voi,
De voi, predecesorii mei,
De-a voastre veșnice scântei,
Căci voi ați fost urmașii grei.

Vă calc pe urme, recunoscător
Pentru ce voi din cărți mi-ați oferit,
Supliciul l-ați făcut mult mai ușor
Și un biet bou din jug ați dezrobit.

Vă simt și tumultul și tânga,
Mă regăsesc atât de mult în toate,
În patimi, zbucium și păcate,
Ce dăinuie-n final nu este mâzga.

Voi, ce astăzi din trecut veniți,
Cu voi am împărțit aceleași vicii,
Și schingiurile sunt aceleași, știți,
Din vremurile-n care mai erați aici.

O, filozofi, poeți și, o, femei,
Muzele creației, muze moarte,
Ați transformat bieți muritori în zei
Și ați născut commedia dell’arte.

Mă pierd în versurile mele atât de des,
Mă regăsesc în voi și cerul știe
Că nu sunt vreun nebun neînțeles,
Sunt doar un alt bolnav de abulie.

Și neaoș strig că nu m-am resemnat,
Îmi voi găsi într-un final și calea,
Atâta spleen și tot n-am sucombat,
Ibovnică supremă mi-este marea.

Zâmbesc șăgalnic și cu deferență,
Voi pregătiți-mi un pahar de vin,
Eu vin să facem schimb de experiență,
În compania dulcelui pelin.

Zâmbiți, căci vă voi face mândru,
Apoteoza astăzi v-o grăiesc,
Pentru o clipă sunt uman, nu sumbru,
Arhetipal refuz să-mbătrânesc.

Va las acum să v-odihniți în pace,
Eu sunt cordial, plin de recunoștință,
Ne vom vedea curând, coșciugul zace
Cu gândul la a mea ființă.

D.P.

Dinu Popescu