În fața morții

 În fața morții zăbovesc,
 Pierdut de tot ce e lumesc,
 Și o conjur ca să sosească,

Să nu îmi mai lipsească.

 Iar ea privește prin hotar
 Mișelă și tăcută,
 Oi vrea să-ți fac și un altar

 Din zvâcul gândului hoinar.

 Te-aștept de atâta amar de vreme
 Să-mi ieși odată-n cale,
 Am scris o sută de poeme

 Ca să te chem agale.

 Nu vrei să vii, te înțeleg,
 Atunci hai, dă-mi voință
 Să săvârșesc un sacrileg

 Cu-adâncă biruință.

 E cu putință să-ndrăznești
 Să mă sfidezi în față?
 Când eu te chem și tu nu-mi vii,

 Ești searbădă, ori hoață?

 Te duci la oameni inocenți,
 Le ieși subit în cale,
 Adulmeci și intransigent

 Îi iei cu tine în zare.

Și imprecații îți rostesc,
Ei vor să te sugrume,
Dar știi tu oare, dragă Mors,

Câți vor să te cunune?

 Peregrinări tot văd că faci
 Și unde nu ți-e locul;
 De ce insiști să te complaci,

 Nu-ți mai găsești sorocul?

 Te tot fălești că ești temută,
 O spaimă blestemată,
 Dar tu ești doar o biată ciută,

 Haină, înverșunată.

 Iar eu te aștept, și tu nu-mi vii
 Să-mi oferi alinare,
 Ți-am pregătit romanțe mii

 Și-eternă afinare.

 Hai, vino să te-mbrățișez,
 De ce îmi ești timidă?
 Ți-e frică? Ori ai vrea să cred

 Că manta ta-i sordidă?

Te-am așteptat atâta timp
Și mi-ai zâmbit placidă,
 A venit ceasul ca-n estimp

 Să-ți spulber coroana silfidă.

 Și n-ai voit să mă-înțelegi,
 Știu că te temi, ți-e frică,
 Iar de în ochi mă vei privi

 O să-ți pierzi o aripă.

 Să știi că nu mă păcălești,
 Iar eu nu fug ca tine,
 Vei vrea să mă îmbrățișezi

 Și nu vei da de mine.

D.P.

Reclame

Defecte divine (cugetările unui ateu spiritual)

 Mici suntem toți priviți de sus, și mai mici ne facem,
 Pierduți în griji minore zi de zi ne complacem.
 Când ne uităm spre cer, privindu-ne destinul,
 Ne place-atât de des să invocăm divinul.
 Jalnic obicei, dictat de neputință,
 Din patetism abstract și lipsă de voință.
 Cogniția-i dificilă, răspunsul nu-i facil,
 Așa că luăm de-a gata orice răspuns pueril;
 Cu aroganță credem că suntem diferiți,

 Și speciali totodată, de rele etern feriți.

 Dar unde-i Dumnezeu, spre ce ungher privește
 Când nedreptatea pură în lumea lui lovește?
 Hai să gândim o clipă, să nu mai fim conduși,
 Să ne-ntrebăm logic de ce suntem supuși?
 De ce-acceptăm ușor orice aberație,

 De ce nu luptăm brav și fără moderație?

 Privim în altă parte când nu vrem să vedem,
 Învăluim simțirea când nu vrem să credem,
 Uităm pe loc, de-ndată, tot ce nu vrem să știm,

 Reținem doar ce vrem, și știm doar ce voim.

 Când ne vom întreba unde ne e menirea?
 Cum fiecare clipă-ți aduce etern pieirea;
 Distrași și amăgiți pierdem din ochi sclipirea,

 Și-apoi iar sărutăm amar dezamgirea.

 Dumnezeu suntem noi, și nu-i o blasfemie,
 Totul e nimic, sfârșitul nu-i pieire,
 Divinul e creat de-a omului gândire,

 Doar în absurd există aceea dumnezeire.

 Diavol sau divin, nu-i nicio diferență,
 Au amândoi aceași sublimă incompetență;
 Credința este moartea oricărei gândiri,

 Și amăgirea eternă a falșilor martiri.

 Cu abnegație abrog întreaga Inchiziție,
 Și vă-adresez un gând izvorât din cogniție:
 Gândiți-vă o clipă cât suntem de mici,

 Dar de măreți, și totuși atât de diferiți!

 Când vom avea puterea de a nu mai fi creație,

 Atunci vom evolua spre-o nouă agregație.

Notă: Absurditatea tuturor religiilor: Condamnă ateismul, susținând că știința nu are încă toate răspunsurile și dovezile la întrebarile absolute ale umanitații, în timp ce ei pretind că dețin adevărul suprem, fără a avea nicio dovadă.

D.P.