Defecte divine (cugetările unui ateu spiritual)

 Mici suntem toți, priviți de sus, și tot mai mici ne facem,
 Pierduți în griji minore zi de zi ne complacem.
 Când ne uităm spre cer, privindu-ne destinul,
 Ne place-atât de des să invocăm divinul.
 Jalnic obicei, dictat de neputință,
 Din patetism abstract și lipsă de voință.
 Cogniția-i dificilă, răspunsul nu-i facil,
 Așa că luăm de-a gata orice răspuns umil;
 Cu aroganță credem că suntem diferiți,

 Speciali și, totodată, de rele etern feriți.

 Dar unde-i Dumnezeu, spre ce ungher privește
 Când nedreptatea pură în lumea sa lovește?
 Hai să gândim o clipă, să nu mai fim conduși,
 Să ne-ntrebăm logic: de ce suntem supuși?
 De ce-acceptăm ușor oricare aberație,

 De ce nu luptăm brav și fără moderație?

 Privim în altă parte, când nu vrem să vedem,
 Sau imolăm gândirea, ca-n zei să mai credem,
 Uităm pe loc, de-ndată, tot ce nu vrem să știm,

 Reținem doar ce vrem și știm doar ce voim.

 Când ne vom întreba unde ne e menirea?
 Cum fiecare clipă-ți aduce etern pieirea;
 Distrași și amăgiți pierdem din ochi sclipirea,

 Apoi iar sărutăm amar dezamăgirea.

 Noi suntem Dumnezeu, și nu-i o blasfemie,
 Nimicul este tot, sfârșitul nu-i pieire,
 Divinul e creat de-a omului gândire,

 Doar în absurd există acea dumnezeire.

 Diavol sau divin, nu-i nici o diferență,
 Au amândoi aceeași sublimă impotență;
Credința este moartea oricărei gândiri

 Și amăgirea eternă a falșilor martiri.

Cu abnegație abrog întreaga Inchiziție
 Și v-adresez un gând izvorât din cogniție:
 Gândiți-vă o clipă cât suntem de mici,

 Dar de măreți și totuși atât de diferiți!

 Când vom avea puterea de a nu mai fi creație,

 Atunci vom evolua spre-o nouă agregație.

*Absurditatea religiei: Condamnă ateismul, susținând că știința nu are încă toate răspunsurile și dovezile la întrebările absolute ale umanității, în timp ce pretinde că deține adevărul suprem, fără a avea nicio dovadă.

D.P.

Dinu Popescu