Un scriitor nebun

Sunt doar un alt scriitor nebun,
Străpuns de gheara disforiei,
Zâmbesc amar, să nu mai spun

De icnetele abuliei.

Sunt doar un alt scriitor pierdut
Pe calea veșnicului ieri,
Același drum l-au străbătut

Și alți pacienți, în alte seri.

Sunt doar un alt scriitor vremelnic,
Ce naște stihuri din noian,
Un mizantrop ce samavolnic

Spulberă orice vis mundan.

Sunt doar un alt scriitor banal,
Un glas prea fad dintr-o mulțime,
Cândva, un pur emoțional,

Precum mulți alții din vechime.

Sunt un scriitor, un trecător,
Cel ce am fost, cel care sunt,
Mă nasc, trăiesc, iubesc şi zbor,
Nu sunt un demon, dar nici sfânt.

Sunt un scriitor cum tot au fost,
Și mulți, un timp, tot or mai fi;
O elegie fără rost,

Precum un gând ce se sfârși.

Sunt un scriitor, un vicios,
Beau vin, fumez, mi-e frig și dor;
Și da! iubesc tot ce-i frumos –

Platonic, deci sunt Zburător.

Și uite cum mă contrazic,
Am tribulații, am hachițe;
Sunt eu normal? Parol îți zic

Că mintea mea-i un ghem de ițe.

Gândesc, deci sunt, sunt, deci exist,
Sunt plin de-angoase, utopist,
Mă nasc și mor, chiar sunt imun;

Sunt doar un alt scriitor…nebun.

D.P.

Dinu Popescu

Poem anost

2016 - 1

Mă văd în povești spulberate
De veacul ce sâsâie mut,
Cât trece pe ceruri abstracte,
Un vers și un gând am pierdut.

Mă simt mai aproape de ieri,
Decât de mâine ori azi,
Iar roua ce scânteie seri
Se scurge din mituri când cazi.

În noapte lucesc licuricii,
Ziua e surdă chemarea,
Orbiți de elipsa tăcerii,
Ne pierdem adesea și calea.

Clipirea-i un zgomot amar,
Periplul, un tunet stingher,
Din somnul de-o viață tresar,
Tăceri grăitoare mă cer.

Alerg mai departe prin valuri,
E numen în cerul prea lin,
O viață ca un joc de zaruri,
Născută etern din pelin.

Nu sunt doar o dulce-aparență,
Nici tu doar un zâmbet ștrengar,
Iar minima noastră decență
Se pierde plutind în aval.

Iată cum sună uitarea,
Privește stânca din larg
Și simte sosind detașarea,
Din zare zărim un stindard.

Oferă-mi etern de o clipă,
Fă-mi mantie din candela ta,
Hai, zboară cu mine pe-aripă,
Vreau rana s-o pot mângâia.

Suflă-ți subtil păpădia,
Din ea mai dezlegi un mister,
Hai, leapădă-ți azi disforia,
Departe, iele te cer.

Tu ești și ego și spirit,
Și tot ce a fost ori va fi,
Pe tine te am, căci te merit,
Cu tine de gât voi sfârși.

Un strigăt răsună pârdalnic,
Ecoul se-așterne în vid,
Destinu-i adesea șăgalnic,
Atunci când nu-i mult prea acid.

Așa se sfârși omenirea,
Pierdută în șapte păcate,
Dar fuse prea crudă pieirea,
Odată, în timpuri uitate.

Salvez doar o filă din flamă,
E fila cu noi din trecut,
Stingă-se acum orice dramă,
Iubirea nici azi n-am pierdut.

Așa o fi fost ca să fie,
Așa va fi din ce-a fost,
Și tot ce nu va să mai fie,
Era doar un alt vers anost.

Și tot ce nu va să mai fie,
A fost un poem fără rost.

D.P.

Dinu Popescu