Once is enough
Scrisoare din al doisprezecelea ceas
Într-o noapte caldă, cu privirea goală,
Îmi înmoi penița, blând, în călimară,
Să aștern tăcut, la ceasul etern,
Ultima poveste, strigătul suprem.
Detașat și rece, în răspăr cu noaptea,
Pregătit în fine să-mi înfrunt etatea,
Către eternitate adresez un gând
Și cu paradoxul fac un legământ.
Lume pustiită de cugetători,
Ți-ai pierdut speranța, ai capul în nori,
Dar închide ochii, pune-ți o-ntrebare,
Care este scopul în planul cel mare?
Voi să vezi absurdul din orice clipire,
Stai și-nghiți amar, cu dezamăgire,
Înecat în gândul banal și efemer,
Pierzi revelatorul adevăr suprem.
Privește, ascultă, simte acum sclipirea,
Cugetă o clipă: care e menirea?
De unde venim, spre ce ne-ndreptăm?
Ignoranța crasă haideți s-o blamăm.
Și prejudecată și iluzia ternă
Cum că tot e bine dacă ne schimbăm;
Măștile și visul, iluzie eternă,
Ce e autentic hai să ne-ntrebăm.
Câtă nedreptate, tragi-comedie!
Câte vise moarte, în eter pierite;
Siderat asist, dar m-am detașat,
Când speranța moare, privești relaxat.
O hârtie pune preț pe-a noastră viață,
Ăsta e semnalul fără de speranță,
Viața atârnă tristă de un fir de ață,
Unul joacă jocul, altul țese-n ceață.
Fericirea zace, veșnică iluzie,
De o clipă atârnă sinuosul ei ceas;
Hedonism frapant, ars ca un tăciune,
Din glasul cel sfânt ce a mai rămas?
Ultima picătură s-a scurs din călimară,
Păstrați-mi în gând strigatul mut.
Din tăcere voi veghea la ceas de seară,
Contemplând distant un paradis pierdut.
Un ultim legământ,
Un ultim gând;
Ne revedem
Curând.
D.P.
"Freedom fighters live forever"
În Răspăr
În răspăr cu timpul fost-am totdeauna,
Cu al său susur grabnic, efemer și rece,
Contemplând distant paradisul jalnic,
Fără să îmi pese dacă stă sau trece.
În răspăr cu lumea fost-am totdeauna,
Cu al său tumult veșnic, sado-hedonist;
Printre-atâtea griji, am avut doar una,
Să păstrez distanța, asta mi-e speranța.
În răspăr cu tine fost-am totdeauna,
Cu ale tale eterne basme dintr-un vis,
Să dispară toate, dar ceva rămâne,
Amintirea vie, menestrelul trist.
Fără să îmi pese dacă stă sau trece,
Să păstrez distanța, asta mi-e speranța;
Fără să îmi pese de tot ce e sfânt,
Conturându-mi singur propriul legământ.
D.P.
O stâncă
O stâncă adăsta tăcută-n mare,
În ticăitul veșnicului ceas,
Lovită sacadat de timp și de uitare,
În mii de ani nu s-a clintit un pas.
Treceau prin fața ei eternități și vise
Și oameni vii sau morți veneau-plecau,
Precum treceau corăbiile în vremuri triste,
S-aștepte o clipă ei nu conteneau.
Paradisiace ori luciferice abisuri,
Și răsărit ș-apoi un alt apus placid
Și zeci de mii de gânduri compromise –
Spectacolul uzual și insipid.
Printre anotimpuri seci și efemere,
Zile și nopți de-octombrie ori de mai,
Pluteau constant vapoarele stinghere,
Oropsite de credința că există rai.
Și de-o-ncălzea o rază dinspre soare,
Ori de-ngheța un veac în iarna grea,
O Stâncă îndura cu detașare,
Fără să-i pese de capriciile de stea.
Privea, dar rămânea veșnic tăcută,
O străbătea adesea doar un gând:
Din ce suflet pustiu se naște arta?
Pe o planetă care pare un mormânt.
D.P.
În larg
Ridică ancora, toate velele sus,
E timpul să vâslim spre apus;
Trage de cârmă să ne-ndepărtăm de mal,
Atârnă pe catarg steagul final.
De pe ponton se întrevede-n zare
Un delfin ce înoată rătăcit în mare;
Cu 40 de noduri ne cățărăm pe val,
Un pescăruș zboară departe pe fundal.
La proră șade semeț bravul căpitan,
Domină atent și sigur vastul ocean;
Spre pupă-și face de lucru un marinar,
Pe dreptu-i umăr șade un papagal ștrengar.
Da-i bice marinare, vântul e perfect,
Cu pânzele sus pe vasul desuet!
În larg ne perindăm de ani în șir,
Iar marea ne va fi veșnicul cimitir.
Corabia e lovită de furtună,
Velele se rup, catargul ne sugrumă,
Cârma se-nvârte haotic în gol,
În adâncuri ancora se-afundă domol.
Ultimul gând,
Mă scufund
Și apoi zbor.
D.P.
Alchimie
Straini în noapte
Privește! Sunt stele sub clar de Lună,
Așa era și când ne-am întâlnit,
Era idilic, feeric, chiar clișeic,
Al nostru unic început finit.
Privirea-ți căpruie, ochii-mi fascinați,
Glasul lin reverberând în noapte,
Pe plajă, pe nisip noi stam culcați,
Printre cuvinte, mângâieri și două șoapte.
Și legăminte-n valuri ce curgeau,
Rostite din speranțe de iubire,
Poeme adânci buzele ne scriau,
Pe frunte, gât și coapse-n întuneric.
Pasiune, vise și un dulce vin,
Așa e o poveste de iubire,
Cu gust bogat și-aromă de pelin,
Lucește și se stinge cadaveric.
Acum, aceiași ochi privesc distant
Și detașat, chiar dureros de rece,
Totul e diferit, nimic nu s-a schimbat,
Doar timpul cel placid în valuri trece.
Precum trecem noi,
Doi străini în noapte,
Ca și cum în veci
Nu ne-am fi cunoscut.
Nu ne-am fi iubit…
D.P.
Ultima privire
Vreau să te privesc, dar în tăcere,
Să îți contemplu fiecare gând,
Amintindu-mi clipe și crâmpeie
Și conturând un ultim legământ.
Vreau să te privesc cu ochii minții,
Cu aceeași profunzime și căldură
Lipsită de străfulgerarea rece
Și de coșmarul unei nopți de ură.
Vreau să te privesc de la distanță
Și poate că așa e cel mai bine,
Să te sărut, să te descos în ceață,
Dar detașat, de tine și de mine.
Vreau să te privesc la malul mării
Sau chiar pe piscul unui vârf de munte,
Pe-alei ce înconjoară azi uitarea,
Știu că tu nu mai vrei s-auzi chemarea.
Vreau să-ți arunc o ultimă privire,
Precum al verii ultim dulce-apus;
Plutesc efemer pe-adierea uitării,
Mă las purtat inert, de valuri dus.
Vreau să te privesc,
În zadar.
D.P.
Dinu Popescu 