Scrisoare din al doisprezecelea ceas

 Într-o noapte caldă, cu privirea goală,
 Îmi înmoi penița lin în călimară
 Ca s-aștern tăcut, la ceasul etern,

 Ultima poveste, strigătul suprem.

 Detașat și rece, în răspăr cu noaptea,
 Pregătit în fine să-mi înfrunt etatea,
 Către eternitate adresez un gând

 Și cu paradoxul fac un legământ.

 Lume pustiită de cugetători,
 Ți-ai pierdut speranța, ai capul în nori;
 Dar închide ochii, pune-ți o întrebare,

 Care este scopul în planul cel mare?

 Voi să vezi absurdul din orice clipire;
 Stai și-nghiți amar, cu dezamăgire,
 Înecat în gândul banal și efemer,

 Pierzi revelatorul adevăr suprem.

 Privește, ascultă, simte acum sclipirea,
 Cugetă o clipă care e menirea,
 De unde venim, spre ce ne-ndreptăm;

 Ignoranța vie-i răul ce-l blamăm.

 Și prejudecată, și iluzia ternă
 Cum că tot e bine dacă ne schimbăm;
 Măștile și visul, iluzia eternă,

 Ce e autentic hai să ne-ntrebăm.

 Câtă nedreptate, tragi-comedie,
 Câte vise moarte, în eter pierite;
 Siderat asist, dar m-am detașat,

 Când speranța moare, privești relaxat.

 O hârtie pune preț pe-a noastră viață,
 Asta e semnalul fără de speranță;
 Viața atârnă tristă de un fir de ață,

 Unul joacă jocul, altul țese-n ceață.

 Fericirea zace, veșnică iluzie,
 De o clipă atârnă sinuosul ei ceas;
 Hedonism frapant ars ca un tăciune,

 Din glasul cel sfânt ce a mai rămas?

 Ultima picătură s-a scurs din călimară,
 Păstrați-mi în gând strigatul mut;
 Din tăcere voi veghea la ceas de seară,

 Contemplând distant un paradis pierdut.

 Un ultim legământ,
 Un ultim gând;
 Ne revedem

 Curând.

link > Elvis Presley – My way

D.P.

În Răspăr

 În răspăr cu timpul fost-am totdeauna,
 Cu al său susur grabnic, efemer și rece,
 Contemplând distant paradisul jalnic,

 Fără să îmi pese dacă stă sau trece.

 În răspăr cu lumea fost-am totdeauna,
 Cu al său tumult veșnic, sado-hedonist;
 Printre-atâtea griji, am avut doar una,

 Să păstrez distanța, asta mi-e speranța.

 În răspăr cu tine fost-am totdeauna,
 Cu ale tale eterne basme dintr-un vis,
 Se disipă toate, dar ceva rămâne,

 Amintire-i vie, omu-i veșnic trist.

 Fără să îmi pese dacă stă sau trece,
 Să păstrez distanța, asta mi-e speranța;
 Fără să îmi pese de tot ce e sfânt,
 Conturându-mi singur propriul legământ.

D.P.

O stâncă

 O stâncă adăsta tăcută-n mare,
 În ticăitul veșnicului ceas,
 Lovită sacadat de timp și de uitare,

 În mii de ani nu s-a clinitit un pas.

 Treceau prin fața ei eternități și vise,
 Și oameni vii sau morți veneau-plecau,
 Precum treceau corăbiile prin mare triste,

 S-aștepte o clipă ei nu conteneau.

 Paradisiace ori luciferice abisuri,
 Și răsărit și apoi un alt apus placid,
 Și zeci de mii de gânduri compromise,

 În taină se scurgeau, frecvent, în vid.

 Printre-anotimpuri seci și efemere,
 Zile și nopți de-octombrie ori de mai,
 Pluteau constant vapoarele stinghere,

 Oropsite de credința că există rai.

 Și de-o ncălzea o rază dinspre soare,
 Ori de-ngheța un veac în iarna grea,
 Ea lin și sec se afunda-n uitare,

 Fără să-i pese de capriciile de stea.

 Privea, dar rămânea veșnic tăcută,
 O străbătea atât de des un gând;
 Din ce suflet pustiu se naște arta?

 Din paseismul ei cel blând și sfânt.

D.P.

În larg

 Ridică ancora, toate velele sus,
 E timpul să vâslim spre apus;
 Trage de cârmă să ne-ndepărtăm de mal,

 Atârnă pe catarg steagul final.

 De pe ponton se întrevede-n zare
 Un delfin ce înoată rătăcit în mare;
 Cu 40 de noduri ne cățărăm pe val,

 Un pescăruș zboară departe pe fundal.

 La proră șade semeț bravul căpitan,
 Domină atent și sigur vastul ocean;
 Spre pupă-și face de lucru un marinar,

 Pe dreptu-i umăr șade un papagal ștrengar.

 Da-i bice marinare, vântul e perfect,
 Cu pânzele sus pe vasul desuet!
 În larg ne perindăm de ani în șir,

 Iar marea ne va fi veșnicul cimitir.

 Corabia e lovită de furtună,
 Velele se rup, catargul se sugrumă,
 Cârma se învârte haotic în gol,

 În adâncuri ancora se-afundă domol.

 Ultimul gând,
 Mă scufund

 Și apoi zbor.

D.P.