M-am condamnat să te iubesc

M-am condamnat să te iubesc o viață,
Să te contemplu ca un biet păgân,
Te strig în noapte și te chem prin ceață
Să-mi fii stăpână, să îți fiu stăpân.

M-am condamnat și sunt bolnav de tine,
Nu caut felceri leacuri să îmi dea,
Eu știu că după viață moartea vine,
Dar moartea mie n-are ce să-mi ia.

Averile mi-au fost mereu străine,
Nu-i chip să fiu satrap sau mercantil,
Bogat am fost când m-am văzut prin tine,
Un adevăr ce-l recunosc umil.

Scenografia lumii mă deprimă,
Văd timpul care trece sfidător,
Iluzii de-altădată mă reprimă
Și știu că m-am născut doar ca să mor.

M-am condamnat să te iubesc și-n moarte,
Tanatologic, tu ești moartea mea,
Prin tot ce astăzi știm că nu se poate,
Cândva încă mai sper că s-ar putea.

Odaia mă sugrumă în tăcere,
Stiloul mă îndeamnă să nu tac,
În jur e doar prăpăd și decădere,
De haine și de piele mă dezbrac.

Mă copleșesc cuvintele nespuse,
Cuvintele nespuse peste timp,
Și iată, viața mea o moarte fuse,
Adio, pe curând, încă te simt.

D.P.

Dinu Popescu

De-ai fi…

Un val de-ai fi, m-aș arunca în tine,
Ori de-ai fi vin, mereu m-aș îmbăta,
Privește, ziua trece, noaptea vine,
Din tot ce-a fost, nimic nu pot uita.

O stea de-ai fi, aș rătăci prin ceață,
Cutreierând poteci, orbit de raza ta,
Eu demiurg și tu eternă soață,
Iar lumea pentru noi n-ar mai conta.

Ocean de-ai fi, m-aș îneca în tine,
Ca un stingher plutind spre alt stingher,
Iubește-mă acum, când sunt ruine,
Iubește-mă și-nalță-mă spre cer.

Dar ești poem și eu te scriu pe valuri,
Dar sunt poet și mă îmbăt cu vin,
Se nasc și mor deșarte idealuri;
Poetul morții mele – ce destin…

D.P.

Dinu Popescu

Prea târziu pentru noi

E prea târziu, iubito, pentru noi,
Ne-au copleșit himerele nopții,
Îmbătați cu vin ieftin,
Îmbrăcați în parfum de țigară,
Ne împleticim pe străzile îmbâcsite de timp,
Decrepite, sastisite de povești și de iubiri pierdute.
Ne căutăm zadarnic prin cotloane sordide,
Noi înșine figuri de ceară care se topesc treptat,
Cu trupurile arse de flacăra neputințelor noastre.

O tempora, o mores!
Ce ne-a fost dat să trăim?
Unde ești? Unde sunt? Unde suntem?
Te caut. Mă caut. Ne caut.
Zadarnic, pidosnic, futil.
Te redau mai bine ție-ți.
Mă las mai bine pârdalnicului.
Ne las mai bine uitării.
Ce caut? De ce caut? Pe cine caut?
Un timp anacronic. O poveste desuetă.
Tempus fugit! Dar încotro?
Mai are oare răbdare? Un strop de răbdare cu mine?
Cu tribulațiile mele, cu aleanurile mele?
Îmi mai rabdă oare abulia și paseismul abstract?
Mai este loc pentru un pic de romantism,
Ori pentru un strop de poezie?
Pentru o colecție de antume?
Bare-mi o strofă sau măcar un stih?

E prea târziu pentru romantism.
Prea târziu pentru tine,
Prea târziu pentru mine.
E prea târziu pentru noi.
Pentru efemer, prea târziu.
Pentru infinit, prea devreme.
E prea devreme să sperăm și
Prea târziu să mai trăim în trecut.
E prea devreme pentru a fi târziu
Și prea târziu pentru a mai fi ceva.
Orice.
Prea devreme pentru sfârșituri în doi.
Prea târziu pentru noi începuturi.
Da, e prea târziu pentru noi.
Și nici timpul nu mai are răbdare.
Amor fati.

D.P.

Dinu Popescu