Aceea, Ea

 „Eu vreau să fiu Aceea”,
 Așa îmi zise ea,
 „Aceea, și nu alta,

 Vreau să fiu acea Ea.

 Să-ți amintești de mine
 În orișicare noapte,
 De nu voi fi cu tine,

 Să-mi simți dulcile șoapte.

 Etern întipărită-n minte
 Vocea-mi să-ți rămână,
 Cele două cuvinte

 Etern să ți le spună.

 Și de vei vrea să fugi
 Până-ți simți pieirea,
 Oriunde te-ai ascunde,
Să-mi vezi mereu privirea.

Pe-alei când vei umbla,
 Un gând să ai în minte,
 Să simți cum mâna mea

 De mână te cuprinde.

 Cum pleoapele le-nchizi,
 La ceas adânc în noapte,
 Să-ți răsune-n amintiri

 Iar cele două șoapte.”

 Așa a zis, e adevărat,
 Adânc m-a tulburat;
 N-a fost nici prima, nici a doua,

 Dar doar ea a contat.

 Și n-am crezut la început,
 Dar ea a fost vitează.
 A fost ultima și-acum o știu:
 Doar ultima contează.

D.P.

Dinu PopescuUn comentariu

Rătăciri lexicale

 Promiscuu ador hedonismul lumii
 Și mă petrec prin zilele și nopțile verii,
 Mă distanțez prin ani, irosind clipele uitării,

 Călătorind în abisul nefiresc al pustietății.

 Nici eu nu înțeleg ce mă urnește
 Să mă complac într-o furtună efemeră;
 Pe-a vieții cale nimic nu răzbește

 Să treacă de a morții taină blând-severă.

 Cu detașare falsă mă consum în mine
 Și îmi închid cu lacăt al spiritului glas,
 Și de mor azi, ori nu, aștept ziua de mâine,

 Să vină, s-o privesc, să-i spun iar „bun-rămas”.

 Corabie rătăcită, pierdută în furtună,
 Orbecăind pe-o mare ce pare veșnic sură,
 Privind-o implacabil cum valuri mii le poartă,

 Călătorind spre-a nopții vină-ntunecată.

 Când se va opri, se va opri vreodată,
 Sfârșitul cum va fi, blând ori intrinsec?
 Ce mă consum cu asta?! Zâmbesc amar;

 Oriunde și oricum totul e banal și în zadar.

D.P.



Dinu Popescu

Zvâcniri toracice

 Cu toate că privesc, ascult atent și simt,
 Totul e-ncețoșat, văd aura de nimb.
 Îmi amintesc, deodată, vag și neprevăzut,
 Câteva clipe funny de pe la început.
 Când nopțile stăteam și vorbeam pân-la 4
 Și-mi alinai subtil sufletul meu acru.
Emoții mii și mii mă cuprindeau sporadic
 Când te zăream venind spre locul nostru falnic.
 Cum mâna ți-o strângeam, tremurând, în palmă
 Și atunci când mai tăceam, sorbeam puțin din zeamă.
 Te mângâiam în păr și te țineam în brațe,
 Mă doare sufletul, mă sfâșie-n torace.
Zvâcnește și zbate de parcă-ar fi pe moarte
 Și glasu-i sideral are întâietate.
 Aș vrea să-l amuțesc, dar e cu neputință,
 Îmi depășește parcă întreaga mea voință.
 -„Oprește-te odată”, nu vrea deloc s-asculte.
 Ce dialog tâmp, speranțele-s pierdute.
 Îmi rulez o țigară, îmi fac și o cafea,

 Dar taci odată, băi, mai dă-te-n pana mea.

D.P.

Dinu Popescu