Invinctus – by Wiliam Ernest Henley

„
 Trecând de noaptea grea din jurul meu,
 Neagră ca iadul fără de sfârșit,
 Îi mulțumesc oricărui dumnezeu

 Pentru sufletul meu necucerit.

 În gheara sorții strâns fără cruțare
 Nu am dat înapoi și n-am strigat
 Lovit de întâmplările amare

 Capul mi-e-nsângerat, dar nu plecat.

 Dincolo de blesteme și de lacrimi,
 Pe-acest tărâm de umbră subjugat,
 În anii plini de amenințări și patimi

 Sunt și voi fi la fel, neînfricat.

 Nu mai contează cât de aspru-i drumul,
 Ce liste cu pedepse vin mereu,
 Eu, azi, al sorții mele sunt stăpânul-

 Sunt căpitanul sufletului meu.

”

Dinu Popescu

Paradox mental

 
Sunt un paradox pentru mine însumi.
 Mă regăsesc ca mai apoi să mă pierd din nou.
 Sunt trecutul pierdut într-un prezent desprins din viitor.
 Sunt marea de încredere ce se varsă în oceanul îndoielii.
 Sunt corabia ce rătăcește efemeră în mijlocul oceanului.
 Sunt stânca implacabilă care privește distant corabia.
 Sunt roca speranței din vârful muntelui înalt al pustietății.
 Sunt hoinar cu mintea într-o lume secată de visuri.
 Sunt în contrast absolut cu umanitatea și în sincronicitate pură cu Universul.
 Sunt în răspăr cu mine însumi.
 Privește-mă de la distanță și vei vedea paradisul feeric.
 Apropie-te puțin și vei observa conturul întunecat.
 Privește-mă în oglindă și vei înfrunta iadul luciferic.
 Sunt un om al contrastelor absolute.

 Sunt un paradox pentru mine însumi.

D.P.

Dinu Popescu

O Stea

 Vreau să mă regăsesc, nu pot…
 Mă simt pierdut, rătăcit, rece, simt că nu-mi mai aparțin.
 Aș vrea să mă caut și să redevin din nou al meu,
 dar sunt conștient de utopicul gândului meu.
 Paradoxal, știu unde m-am lăsat.
 Mai bine zis, știu unde am rămas cândva, dar asta nu mă ajută;
 Și timpul mi-e potrivnic…
 deși nici de mi-ar fi infinit nu ar avea vreo importanță.
 De la distanță, Eu cel de acolo mă privește și așteaptă,
 biet inocent idealist pierdut…
 nu vei ști niciodată că aștepți în van un tren ce nu va mai sosi vreodată…
 ești prea departe ca să poți simți, să poți conștientiza asta.
 Oare ți-e bine acolo? Știu că ți-a fost cândva…
 Bucură-te de acel loc în continuare, căci acolo te va găsi sfârșitul veacurilor.
 Eu nu mai pot ajunge la Mine…sunt prea departe, iar calea e inaccesibilă,
 închisă și ferecată pe vecie, ungher străfund, rece și întunecat,
 știi oare că ai luat cu tine un prizonier viu, ce a rămas acolo, într-un colț uitat?
 Pierdut definitiv de mine, acum ce-aș mai putea să fac?
 Păstrează-mă, și amintirea-mi vie te va veghea, căci eu nu mai sunt aici ca să o fac.
 Eu am rămas acolo, iar de vei vrea să mă găsești cândva,
 nu m-ai pierdut niciodată, sunt în același loc unde am fost mereu:

 Sunt o stea care strălucește în inima ta.

 

D.P.

Dinu Popescu

Departe de Mine

 E liniște…e frig…e ceață…
 Nu mai e nimic din ce a fost,
 Idilicul de ieri, incertul de mâine,
 Toate sunt mute în sunetul tăcerii
 asurzitoare de azi;
 Într-una din clipele trecute m-am pierdut pe mine,
 Nu pot să mă mai regăsesc acum,
 Am rămas în urmă, într-un loc
 uitat oare și de tine?
 Undeva unde nu mai pot intra nici dacă vreau,
 Într-un loc care a fost cândva al meu,
 dar nu-mi mai aparține.
 Am rămas acolo, ascuns, mut și pierdut pe veci,
 iubito,
 Am rămas să îngheț în singurătate și uitare,
 Într-un colț îndepărtat de mine, de tine,

 Într-un ungher din inima ta.

D.P.

Dinu Popescu

Despre Artă

Arta nu se naște din fericire. Arta nu se naște din speranță. Arta nu se naște din logică.
Arta se naște din iubire. Nebunească, oarbă, neînțeleasă.
Arta se naște din pasiune. Chinuitoare, zdrobitoare, nefirească.
Arta se naște din suferință, din zbucium și durere, din dezamăgire și tortură, din lacrimi, din nebunie, din pustiu.
Acolo unde ignoranța umană se sfârșește, se naște arta.
Iar blestemul artistului este de a-și iubi creația, dar a-și blestema muza.
Sufletul unde moare chiar și ultimul licăr de dorință, de speranță, de hedonism, este incubatorul Artei.

Dedicat Artei, tuturor creatorilor de Artă precum și muzelor acestora.

link > Guns N’ Roses – Sweet Child O’ Mine 

D.P. 

Dinu Popescu

Poem Abstract

 Aș vrea, iubito, să-ți sărut buzele moi,
 Să fim îmbrățișați precum o carte,
 Să-mi petrec mâinile pe umerii tăi goi,

 Șoptindu-ți un poem de dragoste în noapte.

 Și visători să fim, privind contemplativ spre Lună,
 Iar al plăcerii geamăt luminat de stele,
 Reverberând în codrii unei mări de ură

 Eterul ce va succeda viselor mele.

 Începutul, falnic precum o scânteie,
 Și curge-n valuri râul de iubire…
 Sfârșitul zace trist, tăcut, în dans de iele,

 Stă mutilat, mimând un chip de fericire;

 Plătind la poarta destinului îndrăzneala

 de a iubi în promiscuitate.

D.P.

Dinu Popescu