Invinctus – by Wiliam Ernest Henley

„
 Trecând de noaptea grea din jurul meu,
 Neagră ca iadul fără de sfârșit,
 Îi mulțumesc oricărui dumnezeu

 Pentru sufletul meu necucerit.

 În gheara sorții strâns fără cruțare
 Nu am dat înapoi și n-am strigat
 Lovit de întâmplările amare

 Capul mi-e-nsângerat, dar nu plecat.

 Dincolo de blesteme și de lacrimi,
 Pe-acest tărâm de umbră subjugat,
 În anii plini de amenințări și patimi

 Sunt și voi fi la fel, neînfricat.

 Nu mai contează cât de aspru-i drumul,
 Ce liste cu pedepse vin mereu,
 Eu, azi, al sorții mele sunt stăpânul-

 Sunt căpitanul sufletului meu.

”

Dinu PopescuLasă un comentariu

Paradox mental

 Sunt un paradox, chiar și pentru mine însumi.
 Mă regăsesc doar pentru ca mai apoi să mă pierd din nou.
 Sunt trecutul pierdut într-un prezent desprins din viitor.
 Sunt marea de încredere ce se varsă în oceanul îndoielii.
 Sunt corabia ce rătăcește efemeră în mijlocul oceanului.
 Sunt stânca implacabilă care privește distant corabia.
 Sunt roca speranței din vârful muntelui înalt al pustietății.
 Sunt hoinar cu mintea într-o lume secată de vise.
 Sunt în contrast absolut cu umanitatea și în sincronicitate pură cu Universul.
 Sunt în răspăr cu mine însumi.
 Privește-mă de la distanță și vei vedea paradisul feeric.
 Apropie-te puțin și vei observa conturul întunecat.
 Privește-mă în oglindă și vei înfrunta iadul luciferic.
 Sunt un om al contrastelor absolute.

 Sunt un paradox pentru mine însumi.

D.P.

Dinu PopescuLasă un comentariu

O Stea

 Vreau să mă regăsesc, nu pot…
 Mă simt pierdut, rătăcit, rece, simt că nu-mi mai aparțin.
 Aș vrea să mă caut și să redevin din nou al meu,
 dar sunt conștient de utopicul gândului meu.
 Paradoxal, știu unde m-am lăsat;
 Mai bine zis, știu unde am rămas cândva, dar asta nu mă ajută;
 Și timpul mi-e potrivnic…
 deși nici de mi-ar fi infinit nu ar avea vreo importanță.
 De la distanță, Eu cel de acolo mă privește și așteaptă;
 biet inocent idealist pierdut…
 nu vei ști niciodată că aștepți în van un tren ce nu va mai sosi vreodată…
 ești prea departe ca să poți simți, să poți conștientiza asta.
 Oare ți-e bine acolo? Știu că ți-a fost cândva…
 Bucură-te de acel loc în continuare, căci acolo te va găsi sfârșitul veacurilor.
 Eu nu mai pot ajunge la Mine…sunt prea departe, iar calea e inaccesibilă,
 închisă și ferecată pe vecie, ungher străfund, rece și întunecat,
 știi oare că ai luat cu tine un prizonier viu, care a rămas acolo, într-un colț uitat?
 Pierdut definitv de mine, acum ce-aș mai putea să fac?
 Păstrează-mă, și amintirea-mi vie te va veghea, căci eu nu mai sunt aici ca să o fac.
 Eu am rămas acolo, iar de vei vrea să mă găsești cândva,
 nu m-ai pierdut niciodată, sunt în același loc unde am fost mereu;

 Sunt o stea, care strălucește în inima ta.

 

D.P.

Dinu PopescuLasă un comentariu

Fantezie de iarna

Mângâierea delicată a buzelor tale, completată de atingerea părului șaten ce se revarsă elegant peste umerii suavi imbrăcati de palmele mele, sclipirea fascinată din privirea ta căpruie, mirosul dulce-înțepător și copilăresc, parcă ușor alintat dar în același timp definitoriu, vocea plutind și reverberând lin contemplă aerul, iar imediat apoi urechile-mi fascinate de glasul feeric, precum priveliștea unei ninsori dese, privită alături de tine, cu capu-ți culcat pe pieptul meu, ascultând ale inimi-mi bătăi pripite, la adăpostul unei pături confortabile și a unui foc de șemineu.
Te regăsești? Dacă da, te înșeli! Nu ești tu, e Ea. Acea Ea.
Mi-e dor de râsul tău. Mi-e dor să îți simt pielea. Aș putea să fac o listă întreagă desfășurată poate pe un infinit papirus imaginar cu părți care îmi lipsesc din  tine. Însă aceea ar fi o lista irelevantă…doar o înșiruire egoistă a unor evidențe empatice.
Însă acum mi-e mai dor de mine…de mine, cel din noi.
Ideal? Cliseic?  Ei bine, afară ninge…în aer e rece; iar asta mi-e doar fantezia de iarnă.

link > Leonard Cohen – In My Secret Life

D.P.

Dinu PopescuLasă un comentariu

Departe de Mine

 E liniște…e frig…e ceață…
 Nu mai e nimic din ce a fost,
 Idilicul de ieri, incertul de mâine,
 Toate sunt mute în sunetul tăcerii
 asurzitoare de astăzi;
 Într-una din clipele trecute m-am pierdut pe mine
 Nu pot să ma mai regăsesc acum,
 Pentru că am rămas în urmă, într-un loc
 uitat oare și de tine?…
 Undeva unde nu mai pot intra nici dacă vreau,
 Într-un loc care a fost cândva al meu,
 dar nu-mi mai aparține,
 Am rămas acolo, ascuns, mut și pierdut pe veci,
 iubito,
 Am rămas să îngheț în singurătate și uitare,
 Într-un colț îndepărtat de mine, de tine,

 Într-un ungher din inima ta.

D.P.

Dinu PopescuLasă un comentariu

Despre Arta

 Arta nu se naște din fericire. Arta nu se naște din speranța. Arta nu se naște din logică.
Arta se naște din iubire. Nebunească, oarbă, neînțeleasă.
Arta se naște din pasiune. Chinuitoare, zdrobitoare, nefirească.
Arta se naște din suferință, din zbucium și durere, din dezamăgire și tortură sufletească, din lacrimi, din nebunie, din pustiu.
Acolo unde ignoranța umană se sfârșește, se naște arta.
Iar blestemul artistului este de a-și iubi creația, dar a-și blestema muza.
Sufletul unde moare chiar și ultimul licăr de dorință, de speranța, de hedonism, este incubatorul Artei.

Dedicat Artei, tuturor creatorilor de Artă precum și muzelor acestora.

link > Guns N’ Roses – Sweet Child O’ Mine 

D.P. 

Dinu PopescuLasă un comentariu

Poem Abstract

 Aș vrea, iubito, să-ți sărut buzele moi,
 Să fim îmbrățișați precum o carte,
 Să-mi petrec mâinile pe umerii tăi goi,

 Șoptindu-ți un poem de dragoste, în noapte.

 Și visători să fim, privind contemplativ spre Lună,
 Iar al plăcerii geamăt luminat de stele,
 Reverberând în codrii unei mări de ură,

 Eterul ce va succeda visele mele.

 Începutul, falnic precum o scânteie,
 Și curge-n valuri râul de iubire…
 Sfârșitul zace trist, tăcut în dans de iele,

 Stă mutilat, mimând un chip de fericire;

 Plătind la poarta destinului îndrăzneala

 de a iubi în promiscuitate.

D.P.

Dinu PopescuLasă un comentariu