Paradisul și Iadul

Ai fost Paradisul și Iadul
 Ai fost un vis realist,
 Am fost al iubirii emul,

 Am fost un idealist.

 A fost de ajuns doar o clipă,
 De tine să devin nesătul,
 În doi am zburat pe-o aripă;

 Ai fost Paradisul și Iadul.

 Noaptea din nou mă surprinde
 Căzut pe gânduri și trist,
 Reveria în taină se-aprinde,

 Ai fost un vis realist.

 Pentru fiece clipă din noi,
 Absolutul n-ar fi fost destul,
 Și aflu, privind înapoi,

 Am fost al iubirii emul.

 Aspirând la o taină supremă,
 Prin sine, ca un cabalist,
 Amăgit de speranța eternă,

 Am fost un idealist.

 Am fost un idealist,
 Am fost al iubirii emul,
 Ai fost un vis realist,

 Ai fost paradisul și iadul.

D.P.

Dinu Popescu

Oda privirii mele

 Privesc în jur de-atâta amar de vreme,
 Cât peste acest veac se-așterne clipa,
 Mă năpădesc și gânduri efemere,

 Iar lacrima îmi sfâșie aripa.

 Privesc în jur…deci care-i rostul vieții,
 Când noi ne naștem toți cu-n jug în ceafă…
 Sub ramuri ne acuză-n taină morții

 Că iar ne ploconim la vreo mangafă.

Privesc în jur, a sucombat speranța,
Doar ce născuse…piere oropsita…
Un menestrel își murmură romanța,

 Actorii și-au pierdut ieri recuzita.

Privesc în jur, aud din depărtare
Cum ignoranța rage cu emfază,
 Și voi lupta până la ultima suflare,

 Un singur om, o singură pavăză.

Privesc în jur la cum se schimbă cerul,
 Văd oameni vii sau morți cum vin și trec,
 Și deslușind tot mai adânc misterul,

 Cortegiile în noapte le petrec.

 Privesc în jur și anii mă apasă,
 Căci ce a fost, în veci nu va mai fi,
 Nădejdile se scurg dinspre năpastă,

 La fel cum se mai scurse înc-o zi.

 Privesc în jur pierdut de a mea vreme,
 Din depărtare în răspăr mă pun,
 Iar timpul în final e cel de cerne

 Tot ce-a fost rău, indiferent ori bun.

 Privesc în jur, se termină cerneala,
 Penița decrepită s-a tocit,
 Un ultim vers se-așterne ca petala,

 De mâine voi veți spune „a privit”.

 Privesc în jur și simt în omenire
 Tristețe, penurie și păcate,
 Descumpănit, cu ultima sclipire,

 Tânjesc către un strop de libertate.

 Privesc în jur, azi vă privesc de-aicea
 De unde doar eternul o privi,
Precum strămoșii ce-au trecut răscrucea,

 Mă pierd în nopțile ce vor veni.

D.P. 

Dinu Popescu

Poem prostesc

Mă pierd în noapte,
 Mă pierd în Lună,
 Mă pierd în taine,
 În adevăr și minciună,
 Mă pierd în tine,
 Mă pierd în noi,
 În fiece clipă

 Divizată la doi.

 Mă pierd în zile,
 În luni și ani,
 Decenii și veacuri,
 Milenii și bani,
 Mă pierd în etate,
 În ce-a fost și va fi,
 În trecut și viitorul

 Ce se va sfârși.

 Mă pierd în nimicuri
 Și în idealuri;
 Mă pierd în mare,
 Purtat de-alte valuri,
 Mă pierd în nisip,
 În raze de Soare,
 Mă las mângâiat

 De gânduri amare.

 Mă pierd în abstract,
 Mă pierd în zadar,
 În vidul ciudat,
 În sărutul ștrengar;
 Mă pierd, iubito,
 În tot ce-am iubit,
 Cândva, îmi asum,

 De tine îndrăgostit.

 Mă pierd, dar de ce,
 Mă pierd, de ce nu?
 Și chiar de-i zadarnic,
 Măcar știi și tu;
 Și dacă mă pierd,
 Ne pierdem împreună
 În marea de iubire,

 Adevăr și minciună.

 Singur mă pierd,
 Cu tine mă pierd,
 Mă regăsesc doar
 În amorul incert,
 În noapte, în clipa
 Ce naște și piere,
 În banal, în secundă,

 În taine stinghere.

 Mă pierd în poem,
 Mă pierd în blestem,
 Mă simt un artist
 Spânzurat de-un ghem…
 În răspăr cu timpul,
 Cu lumea de azi,
 Mă voi găsi în Steaua

 Ce luce când cazi.

 Ador să mă pierd…
 Nu mă regăsesc…
 Mă pierd și mă pierd
 De tot ce-i lumesc,
 Iar de într-o zi
 Mă voi regăsi,
 Regăsirea va fi
 În infinitul ceresc.

 Mă pierd,
 Mă regăsesc,
 În acest

Poem prostesc.

D.P.

Dinu PopescuUn comentariu

Scrisoare către predecesorii mei

Mă simt împovărat de voi,
De voi, predecesorii mei,
De-a voastre veșnice scântei,
Căci voi ați fost urmașii grei.

Vă calc pe urme, recunoscător
Pentru ce voi din cărți mi-ați oferit,
Supliciul l-ați făcut mult mai ușor
Și un biet bou din jug ați dezrobit.

Vă simt și tumultul și tânga,
Mă regăsesc atât de mult în toate,
În patimi, zbucium și păcate,
Ce dăinuie-n final nu este mâzga.

Voi, ce astăzi din trecut veniți,
Cu voi am împărțit aceleași vicii,
Și schingiurile sunt aceleași, știți,
Din vremurile-n care mai erați aici.

O, filozofi, poeți și, o, femei,
Muzele creației, muze moarte,
Ați transformat bieți muritori în zei
Și ați născut commedia dell’arte.

Mă pierd în versurile mele atât de des,
Mă regăsesc în voi și cerul știe
Că nu sunt vreun nebun neînțeles,
Sunt doar un alt bolnav de abulie.

Și neaoș strig că nu m-am resemnat,
Îmi voi găsi într-un final și calea,
Atâta spleen și tot n-am sucombat,
Ibovnică supremă mi-este marea.

Zâmbesc șăgalnic și cu deferență,
Voi pregătiți-mi un pahar de vin,
Eu vin să facem schimb de experiență,
În compania dulcelui pelin.

Zâmbiți, căci vă voi face mândru,
Apoteoza astăzi v-o grăiesc,
Pentru o clipă sunt uman, nu sumbru,
Arhetipal refuz să-mbătrânesc.

Va las acum să v-odihniți în pace,
Eu sunt cordial, plin de recunoștință,
Ne vom vedea curând, coșciugul zace
Cu gândul la a mea ființă.

D.P.

Dinu Popescu

Rugăciune pentru România

Poate nu avem ce ne dorim,
Poate nu e timpul potrivit,
Poate cei ce astăzi mai iubim,

Poate vom transcende ce-am gândit.

Știm că noi putem mai mult de-atât,
Poate într-o zi vom reuși;
Cât speranța blândă n-am pierdut,

Nu contează cât vom suferi.

Poate am greșit, și chiar prea mult,
Poate n-am știut la timpul drept,
Dar ne-așteaptă-n față un trecut,

Dacă vom găsi drumul corect.

Poate zâmbetul e azi pierdut sau fad,
Poate schingiul e legat doar de cutume,
Dar până și schingiurile cad

Versuri în colecția de antume.

Nu decidem unde ne-am născut,
Dar alegem cum ne-așternem calea,
În neant sfârșește orice tumult

Când, în fine, ne găsim chemarea.

Vă conjur, trăiți, nu existați,
Cu prezență-n fiecare clipă,
Să visați, orbește să sperați,

Cât în zbor dați raită pe aripă.

Tot ce-a fost nu va mai fi mereu,
Astăzi iar renaștem reveria
Și lăsăm în urmă tot ce-i rău,

La mulți ani, români și România!

La mulți ani, Români, poporul meu,
La mulți ani plini de înțelepciune,
Vă urez milenii fără greu,

Precum o împlinită rugăciune.

D.P.

Dinu Popescu