We are here…
Aceleași Gânduri
Astăzi zăresc aceeași stâncă,
Lovită de același val,
Pe cer răsar aceleași stele,
Nisipul e la fel spre mal.
Aceleași gânduri se perindă
Prin mintea mea ce ca atunci
Spre tine zboară-ntr-o aripă;
Și totuși știu că n-ai să ajungi.
Aceleași vise spulberate
Tot rătăcesc spre infinit,
Când alte taine trec uitate,
Dau împrejur necontenit.
Aceeași Lună stă placidă
Deasupra unui cerc banal,
Aceiași nori ce tot furnică,
Se-aștern precum același șal.
Aceleași degete scriu astăzi
Alte cuvinte, noi povești,
Cu aceleași litere ce deunăzi
Se întrebau pe unde ești.
Același eu, nu sunt același,
Totu-i la fel, dar e schimbat,
Căci deși toate sunt aceleași,
Ceva-ceva s-a disipat.
Căci deși toate sunt aceleași,
Tu nu mai ești. Și e păcat.
D.P.
Un Nomad
Sunt un nomad, atât cât pot să fiu,
Rătăcesc de ani prin ploaie și pustiu,
Sunt un copil bătrân, ori un cadavru viu,
În suflet car penița cu care-n noapte scriu.
Sunt un nomad, atât cât pot să fiu,
Căci m-am pierdut complet de vremea mea,
Mă regăsesc mai rar și nu mai știu
Cât timp va străluci și a mea stea.
Rătăcesc de ani prin ploaie și pustiu,
Iar gândurile grele mă-nsoțesc,
Dar nu-s posac și chiar deloc brudiu,
Aspir să scânteiez vidul ceresc.
Sunt un copil bătrân, ori un cadavru viu,
Cât încă mai cuget, etern întineresc,
Ca un copil iubesc, ca un copil zurliu,
Misterul lumii trag să-l deslușesc.
În suflet car penița cu care-n noapte scriu,
Luna răsare, atunci mă dezmorțesc,
Și tot ce-i efemer vreau să proscriu,
Atât cât voi alege să trăiesc.
În suflet car penița cu care-n noapte scriu,
Sunt un copil bătrân, ori un cadavru viu,
Rătăcesc de ani prin ploaie și pustiu,
Sunt un nomad atât cât pot să fiu.
D.P.
Dinu Popescu 