Când vine seara și, plăpând,
Luna răsare din mare,
Cu inima-mi tremurând,
Privesc rătăcit în zare.
Când la al nopții miez senin
Mă afund lin în uitare,
Golind cupele cu vin,
Tânjesc spre detașare.
Când în al clipei sideral
Glas al sorții prigonește,
Eu mă pierd spre un aval
De vise vechi dintr-o poveste.
Printre aburi de pelin,
Cuget limpede-n tăcere
La noțiunea de divin,
Ascunsă sublim în stele.
D.P
Ca o barcă este viața,
Al ei Căpitan eu sunt,
Ne rămâne doar speranța
Atunci când totul e crunt;
Și vâslind cu demnitate,
În aval, către apus,
Regăsindu-ți în etate
Anii ce prea brusc s-au dus,
Cu un zâmbet fad, dar dulce,
Mulțumit de ești cu tine,
Valul te ia și te duce,
Navigând printre destine;
Iar când cei ce te-nconjoară
Te privesc doar la trecut,
Precum un apus de vară
Ce în mare s-a pierdut,
Să nu ai niciun regret,
Ăsta este rostul vieții,
Tot ce-i nou ori desuet
Piere în abisul nopții.
Seara se lasă din nou,
Mâine răsăritul vine,
Graiul unui biet stilou
Scrie „totul va fi bine”…
D.P.
Mai oferă-mi doar o clipă,
De speranță, de etern,
Şi deschide-ți o aripă,
Alină-mi zâmbetul tern.
Mai oferă-mi doar o rază,
Să mă mângâie tăcut;
Așteaptă o clipă, piază,
Să contemplu ce-am avut.
Mai oferă-mi doar un zâmbet
În al nopții dulce ceas,
Sunt nostalgic și ascet
Şi schițez un bun rămas.
Mai oferă-mi amintirea
Nopților sfinte de vis;
A trecut dezamăgirea
Ca regretele-n abis.
Mai oferă-mi glasul tău,
Să răsune înc-o dată,
Iar apoi să zbor în hău,
În eternitatea vastă.
Mă desprind, mă detaşez,
Mulțumesc pentru-acest rost
Şi pios te-mbrățişez,
Rămas bun, asta a fost.
D.P.
Dinu Popescu 