Nestemate

Mii de nestemate se petrec în zare,
Pietre adunate pe a vieții cale;
Dulce-amăruie în liniştea serii,

Se aşterne sură lumina uitarii.

Le cuprind, deodată, voios, cu privirea,
Le culeg in gând, ele-mi simt menirea.
Voi să le vorbesc, nu-mi raspunde glasul;

Propria-mi conștiința, mi-am găsit şi naşul.

Mă aplec sporadic şi cuprind in palmă
Pietricica vie cu miros de damă,
Iute-o strâng în brațe, în taină-o dezmierd,

Doar pentru o clipă, știu ca am s-o pierd.

Pietricele multe le strivesc cu pasul,
Însă la acelea nu le aud glasul.
Doar o mână mică m-aplec să ridic,

Ca să-mi însoțească veşnicul meu dric.

Zboară pe carare, sar de colo-colo,
Când privesc în urmă nu mai sunt acolo;
Şi privesc în față, alte pietricele,

Nestemate vii ale viselor mele.

D.P.

Îmi amintesc…

 Îmi amintesc, iubito, îmi amintesc în noapte,
 Cu sufletul înecat de alcool și pustietate,
 Cu mintea îmbătată de al tau parfum,

 Cu speranțele și visele prefăcute-n scrum.

 Îmi amintesc absurd, îmi amintesc în tăcere,
 Și regret fiecare clipă din viața ce nu piere;
 Îmi doresc să am puterea să scriu un final,

 Într-o lume plină de haos, banal și bizar.

 Îmi amintesc de tine, îmi amintesc de noi,
 De clipa divizată tainic și sublim în doi,
 Dacă într-un moment timpul l-aș putea opri,

 Pentru veșnicie clipa aceea aș retrăi-o, știi?…

 Îmi amintesc și tac, îmi amintesc și strig,
 Și rămân fără voce, și mi se face frig,
 Îmi amintesc, mă zbat, îmi amintesc și plâng,

 Aștern un ultim vers cu mâna tremurând.

 Îmi amintesc, zâmbesc, în gând te îmbrățișez,
 Cu o străfulgerare scurtă în etern mă detașez;
 Cu lacrima uscată și privirea pierdută,

 Caută-mă, voi aștepta în noaptea trecută.

 Pierdut de tine m-am pierdut pe mine;
 Ziua trece, noaptea nu mai vine,
 Să îmi aline amarul de pustiu;
 În zori vreau să nu mai fiu

 Viu.

D.P.