Când poetul moare,
Versul său suspină,
Se aude-n zare
Cânt de violină.
Când poetul pleacă
De pe-acest Pământ,
Curge piatra seacă,
Piere tot ce-i sfânt.
Când poetul zace,
Doar un trup inert,
Cine să-l împace?
Ce rămâne cert?
Când poetul trece
De-al vieții hotar,
Soarele e rece,
Raza-i în zadar.
Când poetul doarme
Somnul lin de veci,
Neatins de drame
Și de gânduri zeci,
Ce rămâne-n urmă,
Singura iubire,
Marea lui antumă,
A sa moștenire.
D.P.
O noapte de tăcere,
O noapte de pustiu,
În noaptea ce nu piere,
Când încă eram viu.
O noapte de pasiune,
O noapte de extaz,
Dar fără compasiune
Și fără să fiu treaz.
O noapte de iubire,
O noapte de amor,
O noapte în neștire,
Prea îmbătat de dor.
O noapte de durere,
O noapte de etern,
O clipă de plăcere,
Un infinit prea tern.
O noapte de speranță,
O noapte de banal,
Un veac de rezonanță,
Un veac de amalgam.
O clipă nesfârșită,
O clipă cu noi doi,
Și rana obidită
Rămasă înapoi.
Mă simt complet pierdut,
Atât de eu mă simt,
Și sincer a durut,
Și sincer nu te mint;
Aș vrea să împărțim
Tot ce-a fost între noi
Și să ne regăsim
În viața de apoi.
Astăzi mi-e dor de tine,
Dar dorul e stupid,
Mi-e greu, deci nu mi-e bine,
Nu pot să mă divid.
Eu încă sunt la tine,
Hai, dă-mă înapoi;
Și nici nu știu prea bine
Ce moarte-i între noi.
Am înțeles în fine
Cum am sfârșit în doi,
Nu mai există sine,
Nu existăm nici noi.
Și-i trist dar nu există
Nici viața de apoi;
Sfârșitul e sfârșit,
Ori singur, ori în doi.
Și doar frânturi din mine
Mai dăinuie în voi…
Adio, către tine,
Adio, către noi.
D.P.
Am râs și am plâns,
Am trăit, am simțit,
Am urât și-am iubit,
Amintiri am strâns.
Ne-am născut, am grăit,
Am crezut, am strigat,
Am pierdut și-am uitat,
Iar timpu-a părut infinit.
Pe vreun drum plecați,
Mereu cu gândul undeva,
Ne era dor de cineva…
De cei ce astăzi sunt uitați.
Am scris, am compus,
Am cântat, am pictat,
Am jucat și creat;
Nebun artistul cel dus.
O viață e precum un drum,
Sinuoasă, candidă, pustie,
Șerpuind spre veșnicie,
Se sfârșește cum-necum.
Rămas bun, rămas bun,
Singur pe drum, singur pe drum,
Iar celor ce vor fi le spun:
Trăiți acum, iubiți acum!
Căci totul se va sfârși curând.
Iar mâine alții se vor naște
Și vor trăi, simți, iubi și sfârși
În aceeași cenușă
Cu noi.
D.P.
Sfârșit de ianuarie,
E ger, mult a nins,
Și vine februarie,
Tăcut, dinadins
Se leapădă norii,
Ce crivăț nebun,
Și lacrimă zorii
Sfârșiți de taifun.
Sfârșit de o lună,
Sfârșit de un an,
Iar vremea cea bună
Așteaptă în van;
Sfârșituri cu tine,
Sfârșituri din noi,
În bruma de sine
Zăresc un strigoi.
Sfârșit de zăpadă,
Sfârșit de brumar.
Sfârșit de corvoadă,
Cu gustul amar,
Mă pierd printre rânduri
În stihuri de-apoi
Și-mi ninge prin gânduri
O viață în doi.
Sfârșit de poveste,
Final de mister,
O ultimă zestre…
Și stelele pier.
Ianuarie, sfârșit,
Februarie-nceput,
Și tot ce-am iubit
Să stric chiar n-am vrut.
Mă lepăd de nea,
Prea mult s-a topit,
Mă lepăd de ea
Căci noi ne-am sfârșit;
Iar Soarele-i rece
Și vântul hoinar,
Ca omul ce trece
Adesea-n zadar.
D.P.
Pierduți între da și nu,
Două suflete străine,
Unul eu și altul tu,
Plus furtuna care vine.
Între da și nu cuprinși
De incertitudini oarbe,
Ne pretindem a fi sfinți;
În tăcere moartea soarbe
Și din clipe, și din noi,
Amintirile meschine…
Totu-i vechi, iar cifra doi
Pare-a fi din limbi străine.
Plus și minus, minus, plus,
Au rămas simple cuvinte,
Te privesc ca un intrus,
Mă privești ca prin morminte.
Ne-am pierdut și m-am pierdut
în abisuri răvășite,
Pleonasm, amor temut,
Chiar și inima ne minte.
Locurile sunt la fel,
Doar noi suntem azi schimbați,
Mai posaci așa…de fel,
Doi străini cam deșucheați.
Și o stea a mai căzut
Din a cerurilor noapte,
Cât pasiunea a trecut
Printre visele uitate.
Te-am iubit și ne-am iubit,
Dar…asta a fost odată,
Azi iubirea a murit,
Am ucis-o noi pe toată.
Cât curaj noi am avut
S-o ucidem cu pasiune…
Dar n-am vrut…și a durut,
Ea scâncea…s-audă cine?
Oropsiți, noi, doi complici,
Nici nu ne-am asumat vina,
Ignoranți și obidiți
Am plecat, am stins lumina.
Astăzi, când privesc în urmă,
Nu e cer, nu sunt nici stele,
Nu-i iubire, nu-i nici ură,
Nici măcar visele mele.
Acceptăm prea resemnați
Să murim de dimineață,
Pustiiți, neînsemnați,
Ne dorim și-o altă viață.
Dar nu știm să profităm
Nici de clipa cea din urmă
Și cu noi poveri cărăm,
Când ne pierdem în furtună.
Mai apoi, firesc, sfârșim,
Precum piere o iubire,
Recunosc, e cam meschin,
Cui îi pasă de-o trăire?
Toți trăim ca să murim,
Căci doar moartea ne unește,
În rest totul ni-i străin,
Orice om, orice poveste.
Orice om, orice poveste,
Orice grai, totu-i străin,
Numai moartea ne unește,
Moartea, unicul destin.
D.P.
Dinu Popescu 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.