Adio…dar rămâi

 Când tumultul e de prisos,
 Mă-ntorc la ziua cea dintâi
 Și îți șoptesc făr-de folos,

 Adio…dar rămâi…

 Când pe cărări cutreier trist
 Și răni vechi tot hârâi,
 Luna se înalță cu dichis;

 Adio…dar rămâi….

 Când noaptea-ți face așternut,
 Prin visul tău bâjbâi
 Și îți șoptesc neîntrerupt,

 Adio…dar rămâi…

 Când rãsãritul a apus
 În marea de lămâi,
 Răsună gândul nesupus,

 Adio…dar rămâi…

 Când cerul este înstelat
 La al meu căpătâi,
 Îmi strigați înmurmurat,

 Adio…dar rămâi….

 Angoasele s-au perimat,
 Sufletul mi-l zgâlțâi,
 Iar dragostea s-a spulberat;

 Adio…dar rămâi…

 Adio…dar rămâi,
 Rămâi în gândul meu,
 Și-ți voi șopti mereu,

 Adio, dar rămâi…

D.P.

În fața morții

 În fața morții zăbovesc,
 Pierdut de tot ce e lumesc,
 Și o conjur ca să sosească,

Să nu îmi mai lipsească.

 Iar ea privește prin hotar
 Mișelă și tăcută,
 Oi vrea să-ți fac și un altar

 Din zvâcul gândului hoinar.

 Te-aștept de atâta amar de vreme
 Să-mi ieși odată-n cale,
 Am scris o sută de poeme

 Ca să te chem agale.

 Nu vrei să vii, te înțeleg,
 Atunci hai, dă-mi voință
 Să săvârșesc un sacrileg

 Cu-adâncă biruință.

 E cu putință să-ndrăznești
 Să mă sfidezi în față?
 Când eu te chem și tu nu-mi vii,

 Ești searbădă, ori hoață?

 Te duci la oameni inocenți,
 Le ieși subit în cale,
 Adulmeci și intransigent

 Îi iei cu tine-n zare.

Și imprecații îți rostesc,
Ei vor să te sugrume,
Dar știi tu oare, dragă Mors,

Câți vor să te cunune?

 Peregrinări tot văd că faci
 Și unde nu ți-e locul;
 De ce insiști să te complaci,

 Nu-ți mai găsești sorocul?

 Te tot fălești că ești temută,
 O spaimă blestemată,
 Dar tu ești doar o biată ciută,

 Haină, înverșunată.

 Iar eu te aștept, și tu nu-mi vii
 Să-mi oferi alinare,
 Ți-am pregătit romanțe mii

 Și-eternă afinare.

 Hai, vino să te-mbrățișez,
 De ce îmi ești timidă?
 Ți-e frică? Ori ai vrea să cred

 Că manta ta-i sordidă?

Te-am așteptat atâta timp
Și mi-ai zâmbit placidă,
 A venit ceasul ca-n estimp

 Să-ți spulber coroana silfidă.

 Și n-ai voit să mă-înțelegi,
 Știu că te temi, ți-e frică,
 Iar de în ochi mă vei privi

 O să-ți pierzi o aripă.

 Să știi că nu mă păcălești,
 Iar eu nu fug ca tine,
 Vei vrea să mă îmbrățișezi

 Și nu vei da de mine.

D.P.

O poveste

 

 A fost o poveste ca orice poveste,
 Cu incipit, punct culminant și sfârșit,
 Petrecută pe meleaguri terestre

 Unde cândva, în doi, ne-am iubit.

 A fost o poveste sublimă,
 Un dans de iele abstract,
 În cântec de harpă divină,

 Șoptit subtil pe-nserat.

 A fost un etern de o clipă,
 În antract îl revăd zi de zi,
 Agale-am zburat pe-o aripă,

 Aflând ce înseamnă să cazi.

 A fost o odă cerească,
 Născută din vis pământesc,
 Transpusă pe calea măiastră

 De-al nostru murmur lumesc.

 A fost o închisoare de îngeri,
 Cu cheia pierdută-n abis;
 Așteptam luminatele seri,

 Regăsind paradisul din vis.

 A fost o legendă parșivă
 Scrisă în toamna târzie
 De inima mea cea captivă,

 Rămasă acum mai pustie.

 A fost sau n-a fost, nu mai știu,
 Dar oare la ce-o mai conta,
 Când totul e mort, iar eu viu;

 Măcar de-aș putea-o uita.

 

link > Leonard Cohen – Here It Is

D.P.

Vis burlesc

 Închid ochii, m-avânt în abis,
 Fără vreun fad compromis,
 Genele le plec cu dichis,

 Regăsind paradisul promis.

 Sastisit de speranțe deșarte,
 De-atâta rizibil lumesc,
 Prin ceruri de stele abstracte

 Revăd un spectacol burlesc.

 Percep împrejur găunoase
 Glasuri sordide ce pier,
 Mai abitir mă zăresc în angoase,

 Pierdut de-al lor tumult și zbier.

 Inefabile taine mă cheamă,
 Iar gandurile se năpustesc,
 La ceasul târziu se destramă,

 Când sper ca să le deslușesc.

 Ascunde-te, suflet candid,
 Păstrează-ți și-acum inocența,
 Rămâi detașat și placid,

 Evită complet afluența.

 Și nu te lăsa dus de val,
 Dar nici nu-l sfida cu-ndârjire,
 Curentul e atrabilar,

 Te-atrage subtil în neștire.

 Iubirile strigă destoinic,
 Apoi, se destrămă în van,
 Hedonismul e nestatornic,

 Se-nalță și piere-n aval.

 Ataraxia îmi șade pe umeri,
 Paseismul îl resimt tot mai greu,
 Mă lepăd de-adâncile temeri
De-a pierde ce n-a fost al meu.
Mă lepăd de mantia cea grea,
 O alung ca să mă regăsesc,
 Zadarnic de ar fi, n-ar conta,

 E timpul să o părăsesc.

 Când arta se naște sublimă,
 În spasme de-amor pământesc,
 Artistul și muza blesteamă

 Fortuitul divin ori lumesc.

 Se spulberă visul deodată,
 Devine din nou taciturn,
 Pe calea ce a fost impregnată

 Cu-al aștrilor susur nocturn.

 Răsună reflexia din val,
 Umbrită de stânca cea rece,
 Mirajul se-îndreaptă spre mal

 Când Luna pe cer se petrece.

Sună ceasul, răvășit
Părăsesc glasul stelesc,
 Mă trezesc strigând şoptit,

Am trăit un vis burlesc.

D.P.