Ancestral

 Univers, destăinuie-ți tainele ancestrale,
 Readu-mă la forma mea cea inițială,
 Vreau să patrund treptat enigmele tale,

 Din incipit și până-n clipa cea finală.

 Pierdut în sideralul tău mister
 Se-ascunde un vis frapant și nebunesc,
 Când stelele se nasc și apoi pier,

 Ca să-l destăinui voi să izbutesc.

 Roiuri de vieți trecute mii și mii,
 În față zeci și sute alte taine
 De gânduri ce posedă energii,

 Sub ramuri de petale și coroane.

 Un răspuns la a enigmei veșnicii
 Naște-o altă nouă întrebare,
 Iar valuri ce se-`nalță și pier vii

 Plutesc pe a abisului blândă uitare.

 Oferă-mi cu puterea ta voit abstractă,
 Izvor din gravitația launtricului zeu,
 Să fiu cuprins de-a tale taine sfinte,

 În panteismul spiritului meu.

 Sleit de distimia grăitoare,
 Ascultă-mi sura ultimă dorință,
 De-a releva suprema ta chemare,

 Cu acribie sper spre izbăvință.

 „Deschide porțile,
 Înconjoară cerul,
 Privește în tine,

 Ca să-nțelegi misterul.”

D.P.

Disperare

Disperarea mă însoţeşte
Zi de zi şi ceas de ceas,
Mi-e amanta cea fidelă,

Vampa lumii şi-al ei glas.

Da, sunt disperat de sete,
De femei, de-atâta dor,
De cutume deșuchete,

Desfrânate, de amor.

Mă disperă chiar şi clipa,
De a fost, de va veni,
Mă disperă neajunsul

De-a trăi încă o zi.

Mă disperă specia noastră,
Și detest convieţuirea,
Mă disperă disperarea,

Mă disperă fericirea.

Mă disperă chiar şi scrisul
În care mă regăsesc
Când secat de-atâtea gânduri

Pe hârtie mă golesc.

Mă disperă Eternitatea
Căci e doar un alt cuvânt
Inventat de-umanitate

Să exprime înc-un gând.

Iau în braţe disperarea,
Nopți întregi dansez cu ea,
Dar o-nșel cu detașarea,

Ca să zbiere nimfa mea.

Aşa, şi, care-i problema,
Disperarea e chiar viaţă,
Disperaţi suntem cu toţii

Încă de când stăm în faşă.

Doar motivele diferă
Și-nțeleg că totdeauna
Disperarea cea mai mare

Ne este chiar slăbiciunea.

Neputinţa, neajunsul,
Micimea speciei umane,
Efemerul şi banalul,

Câte-un zvâc şi o frustrare.

Aşadar iau pana mea,
Îmi fac laț din disperare,
Să ne sugrumăm cu ea,

Să ne pierdem în uitare.

Veacuri multe de or trece,
Par ca ziua cea de ieri,
Peste alte veacuri multe,

Mâine tot la fel disperi.

Până n-o mai fi ţipenie
De picior ca să socoată
Timpul care tot va trece

Și mişcarea nesecată.

N-or mai fi nici cărţi pe rafturi,
Nici pic de înţelepciune,
Vor sfârşi şi-acele glasuri

Care-nalță rugăciune.

Şi nici Soare, şi nici Lună,
Toate-toate n-or mai fi,
Poate omul să-nţeleagă

Nesfârşitul ce sfârşi?

Pentru Univers, o clipă,
Pentru noi, un Univers,
Asta suntem, asta este,

Mă retrag cu acest consens.

D.P.