Glossa vieții (în ritm abstract)

 În noapte, tăcere, reflexia umbroasă a Lunii,
 Pe plajă stă trează memoria vie-a furtunii,
 În aer, miresme, îmbătate de crudul amor,

 În valuri o stâncă privește placidă în gol.

 E iarnă, e rece, vântul urlă turbat, 
 La ceasul etern așteaptă un vis înghețat. 
 Pe seară se-ascunde speranța vie a minunii, 

 În noapte, tăcere, reflexia umbroasă a Lunii.

E vară, trecuse demult timpul pentru visat,
 Un nor rătăcit se-ncovoaie pe ceru-nstelat,
 Îl privesc, contemplând suma cunoașterii lumii,
 Pe plajă stă trează memoria vie-a furtunii.

 Viitor din trecut, de veacuri aceasta-i uzanța,
 În clipa de-acum se naște ori piere speranța;
 Pestriți pelicani dansează pe plajă în zbor,
 În aer, miresme, îmbătate de crudul amor.

 Spiritual detașat, privesc Pământul de sus,
 Ard în furnal, redevin steaua de la apus.
 Mă las purtat de coasa cea rece domol,
 În valuri o stâncă privește placidă în gol.

 În valuri o stâncă privește placidă în gol,
 În aer, miresme, îmbătate de crudul amor,
 Pe plajă stă trează memoria vie a furtunii,
În noapte, tăcere, reflexia umbroasă a Lunii.

 D.P.

Dinu Popescu

Înțelesuri

 Toate cuvintele, cu feluritele lor înțelesuri, din toate limbile Pământului, ușoare, grele sau abstracte, toate-mi sunt inutile. Căci din această paletă incomensurabilă de opțiuni diverse, nu-l găsesc pe acela pe care să ți-l pot adresa doar ție. Cuvântul. Cuvântul care să îți releve un adevăr suprem, astfel încât să înțelegi. Cine sunt. Cine ești. Ce însemni pentru mine. Cât însemni pentru mine.

 Comunicarea dintre oameni e adesea deficitară. Deși vorbim mai mult ca oricând, comunicăm mai puțin ca niciodată. Umplem spațiile goale, pătrunse de tăcerea ce devine adeseori apăsătoare, cu vorbe aruncate-n van, înșiruiri de litere organizate care spun totul, reușind totodată să nu exprime nimic.

 Comunicarea dintre noi, însă, e absolut inexistentă. Paradoxal, noi eram aceia care doar dintr-o privire ghiceam cuvântul nerostit din gândul celuilalt. Ne repezeam să grăim la unison aceleași metrice fraze și idei, nutrind și dezvoltând aceleași înțelesuri, fără să planificăm o clipă asta, ca două inimi, precum mecanismele unui imaginar ceas inextricabil, sincronizate într-un dans a cărui perfecțiune apoteotică redefinește însuși înțelesul cuvântului sublim.

 Comunicam în sincronicitate divină, vibrând ca două unde, precum doi atomi indivizibili în haosul primordial.
Iar acum, la ceasul târziu și întunecat, nici un cuvânt din toate limbile felurite ale pământului nu găsesc ca să pot exprima ceva atât de simplu și, totuși, atât de complicat.

 Chinuindu-mă în continuare cu acribie întru găsirea unor noi înțelesuri, îți transmit pe cale empatică un ultim gând. Un cuvânt. O literă.

 D.P.

Dinu Popescu

Depărtare

 Acum nu ești aici să-ți mai surprind surâsul
 Sau să privim în taină, îmbrățișați, apusul;
 Ți-am zis să pleci și-n clipa următoare
 Te-ai depărtat subit, ai dispărut în zare;
 Mi-ai aruncat privirea de pe urmă
 Și-am ajuns distanți să ne zâmbim în glumă,
 Gândindu-ne că poate-a fost destinul,
 Nimic mai fals, e doar incertul, nu divinul.
 Și dacă ne-am reîntâlni noi – cei din urmă,
 Ne-am privi cu pasiune, iubire, sau cu ură?
 Indiferența doare cel mai tare;

 Eu te privesc acum, la fel, din depărtare.

D.P.

Dinu Popescu