Steaua căzătoare

A căzut o stea în fața mea,
Gonind s-acceadă spre o altă lume,
Din sideralul turn de catifea,

S-a detașat de angoase și cutume.

A strălucit pe cerurile-nalte
Răsfirându-și razele amorfe,
Se perindau în jur lumile toate

Fiindu-i inspirație pentru strofe.

În zorii dimineții a răsarit
Dansând cu inimile calde,
Și a apus la ceas de asfințit,

Lăsând în umbră alte stele fade.

Simțind mocnita veșnică văpaie
Ce impregnează-al sorții infinit,
Aprinsă de seișele greoaie

A licărit placid, necontenit.

S-a perindat pe sinoase poteci
Sorbind din pocalul reveriei,
Sădindu-și farmecele intrinseci

Absorbite de mrejele-abuliei.

Și steaua plânge, cine oare-ar crede
Că stelele se-nalță și-apoi pier,
Printre mistere ce par a le transcende,

Lucesc placid spre absolutul efemer.

La o secundă înainte de plecare
Vă-mpărtășesc secretul meu,
Străfulgerat de-o adiere de răcoare,

Steaua aceea fost-am eu.

D.P.

Într-o zi nu voi mai fi…

 Într-o zi nu voi mai fi
 Primprejur ca să grăiesc,
 Și nu m-oți mai auzi,

 Iar eu n-am să mai privesc.

 Într-o zi voi dispărea,
 Va veni și acea zi
 Când nu voi mai transpărea

 Pe tărâmul pământesc.

 Într-o zi voi fi pierdut
 Într-o rază din vreo stea,
 Detașat, plăpând și rupt

 De ce-a fost în lumea mea.

Într-o zi eu voi pleca
 Și în urmă va rămâne
 Doar o carte, mantră grea,

 Răsăritul va apune.

 Într-o zi voi fi cenușă
 Răspândită-n patru zări,
 Pe cărarea jucăușă

 A altor placide mări.

 Într-o zi voi fi amintire,
 Povestită, sper, frumos,
 Iar șăgalnica-mi privire

 Va fi în albumul gros.

 Într-o zi nu voi mai fi
 Nici măcar o amintire,
 Când totul se va sfârși,

 Va rămâne doar neștire.

 Într-o zi toți vom pleca –
 Poate ne-om reîntâlni;
 Iar de nu ne-om revedea,

 Eu vă las această zi.

 Într-o zi va fi o zi
 În care ne vom trezi
 Și va fi ultima zi,

 Iar apoi vom putrezi.

 Va fi o zi,

 Într-o zi…

D.P.

Clipe

  Vor fi câteva clipe,
 Izvorâte din alte clipe,
 Ce vor fi fost clipele

 Unor viitoare clipe.

 La fel cum au fost clipe
 De incipit și clipe

 De sfârșit.

 Clipele se nasc,
 Cresc, trăiesc,

 Trec și se sfârșesc.

 Clipele devin amintiri
 Și amintirile la rândul lor
 Se nasc, cresc și trăiesc,
 Apoi se disipă în infinitul

 Ceresc.

 Noi am fost o clipă,
 O clipă de sublim,
 O clipă impregnată

 Pe altar divin.

 Și clipa aceea
 A devenit amintire
 Și amintirea s-a pierdut și ea
 Într-o altă clipă
 Devenită amintirea

 Clipei de ieri;

 Și m-am trezit brusc,
 Răvășit și buimac,
 Transpirat și detașat

 Și oarecum pierdut,

 Comemorând clipe de trecut

 Și privind către clipele de viitor.

 Apoi m-am trezit placid,
 Iar clipele de viitor
 Au devenit clipe

 Din trecut.

 Apoi am înțeles subit,
 Într-o noapte geroasă,
 Că am adunat clipe de trecut

 Și nu vor mai fi alte clipe de viitor.

 Mi-am încuiat clipele în cufăr,
 Sub cheie cu lacăt abstract,
 Și am târât cufărul sub Lună,

 Pe un mal de lume uitat.

 Apoi am privit răsăritul
 Cum lumina cufărul meu,
 Iar ultima rază a devenit ultima clipă

 Ce reflecta norii lacătului greu.

 Și-am îngropat colo în mare,
 La mal sub nisip,
 Clipele de trecut și din viitorul

 Care atunci s-a sfârșit.

 Apoi mi te-ai alăturat tu,
 Și toată suflarea omenească cu tine,
 În clipa izvorâtă parcă

 Din alte clipe sublime.

 …apoi nu a mai fost nimic,
 Nici Soare, nici Lună,
 Nici Eu și Tu,

 Nici praf de stele;

 A rămas doar
 O absolută

 Tăcere.

D.P.

Detașare

 

 Ți-aș mai spune te iubesc,
 Chiar pentru ultima dată,
 Aș vrea să îți mai șoptesc

 Cu privirea-mi detașată.

 Te-aș mai dezmierda puțin
 Când răsare blânda Lună,
 Într-un cor stelesc, sublim,

 Pe care-am dansa împreună.

 Am mai râde doar în doi,
 Așa cum făceam odată,
 Și-ale tale coarde moi

 Mi-ar șopti ca altădată.

 Ți-aș spune că ne-am pierdut,
 Dar asta-i tacit deja,
 Totul e așa abrupt,

 Se disipă taina mea.

 Ar mai putea fi ceva,
 Dar a fost și s-a sfârșit,
 De azi nu te-oi mai vedea

 Ca atunci când te-am iubit.

 Amintirile se scurg,
 Se afundă în trecut,
 Devii doar o piesă-n vulg,

 Căci sublimul s-a pierdut…

 Cândva ai fost infinit,
 Candelă-ți era privirea,
 Erai totul și-am crezut

 Că ne va salva iubirea.

 Acum ești doar efemer,
 Filă din trecut și-un tot,
 Pierdut pe-o cărare în ger,

 Încălzită de-un netot.

 Astăzi nu-mi mai amintesc,
 Te alung din gândul meu;
 Ai fost glasul îngeresc…

 Am uitat, eram ateu.

D.P.

Transcendent

 Arta transcende mistere,
 Reflexia mi-e oglindită de stele,
 Luna răsare, îmi șoptesc în tăcere,

 Sunt emulul viselor mele.

 Te privesc cu un zâmbet placid,
 Cu dorință ascunsă în vid,
 Prin sute de gânduri cerești

 În care tu sălășluiești.

 Încerc să m-ascund de-amintiri
 Pierdute în glasul subtil
 Al blândelor mele iubiri

 Din vremuri trecute tiptil.

 Copilul se joacă timid
 În valul ce piere la mal
 Și crește și-i tot mai avid

 Să treacă de-al vieții hotar.

 Descoperă tainele lumii,
 Se-afundă în ele abil,
 Devine apoi nestatornic,

 Pierdut de eternul futil.

 Ca o lumânare grăbită
 Ard anii trecuți spre aval;
 Se-așterne tăcerea subită

 Pe cercul măreț și oval.

 Mă pierd ca să mă regăsesc,
 Doar o clipă petrec eu cu mine,
 Iar tot ce-i divin ori lumesc

 Devine un tumult de sine.

 Găsesc absolutul abstract,
 Fericirea, o simplă iluzie,
 Aleg să nu mă complac

 Pierdut în această confuzie.

 Trecut, prezent și viitor
 Se unesc într-o Fata Morgana,
 Miraj fad și înălțător

 Ce spulberă strașnic coroana.

 Accept doar că nu vreau s-accept
 Să fiu altă harpă comună,
 Excedat de acest concept,

 Mă lepăd de orice cutumă.

 Mă văd în orice clipire
 Sculptată de imaginea ta
 Ce acum schițează-o mijire

 Privindu-mă în fulgul de nea.

Transcend mistere ancestrale,
Oglindite în roiuri cerești;
Sunt emulul viselor mele,

Divine și atât de lumești.

 

link > Sting – Desert Rose

D.P.