NE VEDEM?

Ne vedem într-o joi, pe la 5 sau la 6?
La localul din colț, îmbâcsit de tutun.
Ne vedem să-nviem amintiri printre vase;
Doi copii plini de riduri și sărutul de scrum.

Ne vedem într-o marți, ne vedem doar o oră?
O plimbare prin parc și sărutul frugal.
Ne vedem într-o luni, un poet te adoră,
Sta-vom îmbrățișați pe nisip, pe vreun mal.

Ne vedem într-o miercuri, la un film, știi locația,
Cinemaul ne-așteaptă în același complex,
Ne vedem și vom râde, ți-amintești, știi senzația,
Ne vom ține de mână într-un haos perplex.

Ne vedem într-o vineri, sâmbătă dimineața?
Hai mai bine la noapte, hai mai bine acum.
Ne vedem, da, iubire? Fiindcă vreau să-mi văd fața,
E brăzdată de riduri și murdară de scrum.

Ne vedem poate ieri, ne vedem poate mâine,
Ne vedem, dar cu „dacă”, ne vedem, de-om putea,
Ne vedem, nu poimâine, ne vedem răspoimâine,
Ne vedem, ne-om vedea, oare ce-ar mai conta?

Ne vedem, hai în club, ne vedem să dansăm!
Ne vedem, este viscol, ne udăm, este ploaie…
Hai mai bine la mine, hai un joc să jucăm
Și să dormi în aceeași tremurândă odaie.

Ne vedem, eu în tine, simte, încă mă simți,
Ne vedem, tu pe tine, însă numai prin mine,
Ne vedem și-ncă asta te mai scoate din minți,
Ne vedem și e zgomot, ne vedem, sunt ruine.

Ne vedem printr-un geam care sfâșie timpul,
Ne vedem prin oglinda unor ani ce-au trecut,
Eu te văd, tu mă vezi și ne doare cuvântul
Cel din urmă rostit când noi doi ne-am pierdut.

Ne vedem în memorie, ne vedem într-o poză,
Ne vedem noi pe noi? Recunoaștem puțin,
Ne cuprinde regretul, vai, ce metempsihoză,
Trecem noi, trece timpul, iată, azi iar murim.

Ne vedem pe dincolo, ne vedem printr-o Stea,
Te găsesc, Galatee, ne-om vedea undeva…

D.P.

Dinu Popescu

NINGE VIAȚĂ, NINGE MOARTE

Ninge iară, ninge iarnă,
Fulg turbat și fulg prudent,
Ninge viață, ninge vară,
Ninge sfânt și indecent.

Ninge pe strada murdară,
Ning păcate, mor iubiri,
Ninge și mai trece-o seară,
Ne transformă-n amintiri.
 
Ninge ziua, ninge noaptea,
Ninge ca un sentiment,
Ninge, Doamne, ninge soarta,
Ninge, dar eu sunt absent.

Cine naște, cine pleacă,
Ninge și parcă ne doare,
Bieți bătrâni, copii se joacă,
Ninge peste văi și mare.

Ninge ca o melodie,
Peste buze, peste șoapte,
Ninge artă și sfâșie,
Ninge, simt că mor la noapte.

Ninge viață, ninge moarte,
Ning ninsori, ninge un vals,
Ninge ici, ninge departe,
Ninge ca un ultim dans.

Ninge ca o condamnare,
Ninge ca resentiment,
Ninge, e o remușcare,
Ninge, e un testament.

Ninge ca un vers, o strofă,
Ninge ca o poezie,
Ninge, e o catastrofă,
Ninge, e o fantezie.

Ca o ultimă ninsoare
Precum ultimul cuvânt,
Vin ninsori să mă omoare,
Ninge peste-al meu mormânt.

Alte vieți pe-aici vor trece
Precum noi, un fapt divers,
Le va fi și cald și rece,
Noi ninsori prin Univers.

Ca o ultimă strigare,
Cu un ultim rămas bun,
Printre ultima suflare,
Să renasc cumva dispun;

Iară arta va rămâne
Peste toate, cum-necum.

D.P.

Dinu Popescu

Totuși Toamna

Și totuși e toamnă, târziu,
Și încă respir prin zăbrele,
Și totuși mai sunt încă viu,
Și totuși o moarte mă cere.

Nimic nu mai e cum a fost,
Nimic nu va fi din ce este.
Si totuși mai are vreun rost?
Și totuși mai scriu o poveste.

Copii și bătrâni deopotrivă
Pășesc peste frunze uitate,
Vapoare plutesc în derivă,
Iar fiarele zbiară turbate.

Și vântul se-agită mai tare,
Și marea e tot mai pustie;
Un nor ce ucide un Soare
Dansează cu toamna târzie.

Și tu ești de-acum doar tăcere,
Iar eu sunt doar fum și neant,
Și moartea insistă și cere
Să-i fiu un vremelnic amant.

Curând va muri însăși toamna,
În vifor și ceață și brumă,
Și totuși mai cred în iubire,
Dar ea ne condamnă la ură.

Și totuși mai vine o vară
Și tot mai trăim niște vreme
Această eternă povară:
A fi înainte de-a piere.

Și totuși exist pe Pământ,
Și tot Universul prin mine,
Și toamna privește spre noi
Și vede doar ample ruine.

Și totuși un an a trecut,
Și totuși un an iacă vine,
Privesc către toamnă tăcut,
Captiv pe vecie în tine.

D.P.

Dinu Popescu

M-am condamnat să te iubesc

M-am condamnat să te iubesc o viață,
Să te contemplu ca un biet păgân,
Te strig în noapte și te chem prin ceață
Să-mi fii stăpână, să îți fiu stăpân.

M-am condamnat și sunt bolnav de tine,
Nu caut felceri leacuri să îmi dea,
Eu știu că după viață moartea vine,
Dar moartea mie n-are ce să-mi ia.

Averile mi-au fost mereu străine,
Nu-i chip să fiu satrap sau mercantil,
Bogat am fost când m-am văzut prin tine,
Un adevăr ce-l recunosc umil.

Scenografia lumii mă deprimă,
Văd timpul care trece sfidător,
Iluzii de-altădată mă reprimă
Și știu că m-am născut doar ca să mor.

M-am condamnat să te iubesc și-n moarte,
Tanatologic, tu ești moartea mea,
Prin tot ce astăzi știm că nu se poate,
Cândva încă mai sper că s-ar putea.

Odaia mă sugrumă în tăcere,
Stiloul mă îndeamnă să nu tac,
În jur e doar prăpăd și decădere,
De haine și de piele mă dezbrac.

Mă copleșesc cuvintele nespuse,
Cuvintele nespuse peste timp,
Și iată, viața mea o moarte fuse,
Adio, pe curând, încă te simt.

D.P.

Dinu Popescu

De-ai fi…

Un val de-ai fi, m-aș arunca în tine,
Ori de-ai fi vin, mereu m-aș îmbăta,
Privește, ziua trece, noaptea vine,
Din tot ce-a fost, nimic nu pot uita.

O stea de-ai fi, aș rătăci prin ceață,
Cutreierând poteci, orbit de raza ta,
Eu demiurg și tu eternă soață,
Iar lumea pentru noi n-ar mai conta.

Ocean de-ai fi, m-aș îneca în tine,
Ca un stingher plutind spre alt stingher,
Iubește-mă acum, când sunt ruine,
Iubește-mă și-nalță-mă spre cer.

Dar ești poem și eu te scriu pe valuri,
Dar sunt poet și mă îmbăt cu vin,
Se nasc și mor deșarte idealuri;
Poetul morții mele – ce destin…

D.P.

Dinu Popescu

Prea târziu pentru noi

E prea târziu, iubito, pentru noi,
Ne-au copleșit himerele nopții,
Îmbătați cu vin ieftin,
Îmbrăcați în parfum de țigară,
Ne împleticim pe străzile îmbâcsite de timp,
Decrepite, sastisite de povești și de iubiri pierdute.
Ne căutăm zadarnic prin cotloane sordide,
Noi înșine figuri de ceară care se topesc treptat,
Cu trupurile arse de flacăra neputințelor noastre.

O tempora, o mores!
Ce ne-a fost dat să trăim?
Unde ești? Unde sunt? Unde suntem?
Te caut. Mă caut. Ne caut.
Zadarnic, pidosnic, futil.
Te redau mai bine ție-ți.
Mă las mai bine pârdalnicului.
Ne las mai bine uitării.
Ce caut? De ce caut? Pe cine caut?
Un timp anacronic. O poveste desuetă.
Tempus fugit! Dar încotro?
Mai are oare răbdare? Un strop de răbdare cu mine?
Cu tribulațiile mele, cu aleanurile mele?
Îmi mai rabdă oare abulia și paseismul abstract?
Mai este loc pentru un pic de romantism,
Ori pentru un strop de poezie?
Pentru o colecție de antume?
Bare-mi o strofă sau măcar un stih?

E prea târziu pentru romantism.
Prea târziu pentru tine,
Prea târziu pentru mine.
E prea târziu pentru noi.
Pentru efemer, prea târziu.
Pentru infinit, prea devreme.
E prea devreme să sperăm și
Prea târziu să mai trăim în trecut.
E prea devreme pentru a fi târziu
Și prea târziu pentru a mai fi ceva.
Orice.
Prea devreme pentru sfârșituri în doi.
Prea târziu pentru noi începuturi.
Da, e prea târziu pentru noi.
Și nici timpul nu mai are răbdare.
Amor fati.

D.P.

Dinu Popescu

Iubind în morminte

De azi ne iubim în morminte,
Sub crucile albe și reci,
Și zac între noi necuvinte,
Iubito, prin moarte, în veci.

Să facem amor în tăcere,
Când candele ard cu nesaț,
La os peste os – mângâiere,
Iubito, orgasm fără glas.

Percep o dorință ce trece
Prin negrele valuri din cer,
Miroase a moarte și-a tine,
Te simt și ne simt în eter.

Cadavre din public aclamă,
Scriitori peste vremuri ne scriu,
Prin lume e viață și larmă,
În noi e doar moarte, și-o știu!

Iubindu-ne azi în morminte,
În veci de veci n-om muri;
Iubirea nu moare, se simte,
Noi nu ținem cont de „a fi”.

Ne cântă prohodul degeaba,
Habar nu au ei despre noi,
Văzând, te întreb care-i treaba?
– Hai, lasă-i, sunt cinici și goi.

Se-ntind pe deasupra coroane,
Cavoul îmi pare prea mic;
Se nasc spre a piere noi drame,
Ce vin din nimic spre nimic.

În tine prin mine e haos,
În mine prin tine sunt tot.
Cu martorii – Eros, Thanatos,
Confirm să îți fiu veșnic soț.

– „Și tu și iubirea există!”
– Ce moarte există în ea…
Iubește-ne, chiar de ești tristă
Că noi ne iubim altcumva.

Poeme ne scriu pe orgoliu,
Sărut orice rană de-a ta,
De-acum ne iubim doar în doliu,
O nuntă de-atomi dintr-o stea.

Prin moarte te cer și te caut
Pe tine, să te recompun
Din oase și carne și haos,
Să-mi fii dumnezee dispun.

De azi ne iubim în morminte,
Astfel învățând a iubi,
Chiar viața de noi se dezice,
Iar noi ne simțim a priori.
*
De azi ne iubim în morminte,
De azi ne iubim fără glas.
Iubito, crede și simte,
Iubirea nu poartă ceas.

D.P.

Dinu Popescu

Rigor mortis

Sunt mort, iubito, îmi e frig,
Mă doare groapa,
Mă strânge sicriul,
Uite, lăcrimează crucea
Amintirilor.

Sunt mort, iubito, vreau să strig,
Nu mă mai ascultă glasul,
Corzile-mi sunt paralizate,
Buzele cusute s-au stafidit,
-mi simt limba uscată și gustul de hoit.

Sunt mort, iubito, m-am sfârșit,
Înecat în viață,
Îmbătat de moarte,
Intoxicat cu himere,
Aninat de neant.

Sunt mort, iubito, te privesc?
Te privesc la trecut,
Te simt în viitor,
Știm, cândva și tu vei fi
La fel de moartă precum mine,
Când lumea întreagă-și va da
Ultima suflare
Prin tine.

Suntem morți pentru viață, iubito,
Suntem vii în moarte,
Existăm prin Artă:
Manifest în Nemanifestat.
Suntem morți și vii.
Te-am creat. Ne-am creat
Imuabili.

Sunt mort, iubito,
și Universul mi-a rămas mic.

D.P.

Dinu Popescu

Bolnavi de iubire

Noi suntem bolnavi de iubire,
Bolnavi de iubirea din noi,
Și nu mai e loc de cuvinte,
Te simt și ne simt înapoi. 

Chiar eu mă sfârșesc fără tine,
Mă tai și mă pierd și mă scurg,
Iubire e moartea ce vine
Când inima-mi arde pe rug.

Ce rost azi mai au toate-acestea?
Când noi doi, pacienții bolnavi,
Iubind și urând precum zeii,
Am fost ori stupizi, ori prea bravi.

Iubindu-te mor de îndată,
Iubindu-mă mori însăți tu,
Hai, Moarte, prin vină mă poartă
În tine, prin da și prin nu.

Ce boală teribilă-i asta?
Pacienții nebuni suntem noi!
Iubire bolnavă și basta,
Rămânem de-a pururea goi.

D.P.

Dinu Popescu

Mortalitate

Moare țigara ta,
Neaprinsă, în scrumieră.
Mor cuvintele între noi.
Moare paharul plin
Cu goliciunea ta.
Murim amândoi
În tăcere.
Tăcerea ta.
Tăcerea mea.
Tăcerea noastră.

Lent,
Puțin câte puțin,
Trec clipe și
Murim.

D.P.

Dinu Popescu

(10)Cugetări efemere

1. ARTĂ:
Arta și istoria nu se judecă, se studiază.

2. DILEMĂ EXISTENȚIALĂ:
Cine mă va salva de la viață?
Cine mă va readuce la moarte?
Și, mai ales, cine mă resuscita în neant?
Cine mă va naște…într-un nou Univers?

3. INTELIGENȚĂ:
Oamenii devin deștepți atunci când realizează că sunt proști.

4. LIBERTATE:
Libertatea se termină când te naști și o recapeți când mori.

5. NEBUNIE:
Nu poți să fii un artist complet fără să fii un nebun desăvârșit.

6. PROFESIE:
– Cu ce ne ocupăm în viață?
– Învățăm să murim.

7. REALIZARE:
Să trăiești cum vrei și să mori când vrei – singura realizare din viața unui om.

8. SOCIETATE:
O societate care îți cere să „îți câștigi existența” e o societate în care nu merită să exiști.

9. TRAI:
Decât să trăiesc ca ei, prefer să nu trăiesc, iar cât trăiesc nu voi trăi ca ei.

10. ZĂDĂRNICIE:
Naștere după naștere, moarte după moarte. Asta e chintesența lumii.
Universul – viața și moartea se întrepătrund, paradoxal, în noi.

D.P.

Dinu Popescu

În minus infinitul dintre noi

În minus infinitul dintre noi
Cu greu mai ticăie vreun ceas,
Prea copleșiți și mult prea goi,
Mult prea departe am rămas…

De tine eu, de mine tu,
De amândoi, de da și nu;
Și nu mai am nici un atu,
Însuși prezentul decăzu.

Nu mai există nici cuvinte,
Căci sunt sătule de-amândoi,
Ca niște flori între morminte,
Cuvintele sunt între noi.

A înviat un soi de ceață,
Ne-a năpădit un biet fior,
Mă zbat să prind aripi de gheață,
Ieșind vremelnic din decor.

Cumva, din drum vom fi întorşi,
Să ne mai regăsim apoi,
Când orice moarte va sfârși
În minus infinitul dintre noi.

D.P.

Dinu Popescu

Dragă Mare

Îmi place când ești furioasă,
Când te agiți precum regele Lear,
Te simt și în poemele lui Esenin
Cum te zbați,
Julietă plină de păcate,
Păcatele iubirii mele și iubirilor tale,
Mă simt precum acel Romeo veșnic tânăr,
Care respiră prin tine, prin fiecare por,
Când mă nasc și mor
Te contemplu, te admir
Între două bătăi de inimă
Dintre plus și minus infinit,
Fără astâmpăr și fără remușcare
Mă pierd în valurile tale,
Ucise de malul mundan,
Așa cum se pierde
O scrisoare de dragoste dintre o eternă tu
Și un vremelnic eu,
La hotarele ferecate dintre da și nu,
În neantul unde
Ne așteaptă
Infinitul nostru.

Îmi place când te zbați
Infatigabilă înspre mine,
Fiindcă simt
Că mă vrei
în tine,
Dragă Mare.

D.P.

Dinu Popescu

Câinii morții

Câinii morții latră zi și noapte,
Osteniți de zbuciumul pieirii,
Îi ascult și știu că nu se poate
Să-i dresăm cu matima iubirii.

În zadar ne frământăm vremelnic,
Noi, cei ce ne naștem să sfârșim,
Recunosc și postulez obraznic:
E păcat doar faptul că trăim.

Distopia morții ne-nconjoară,
Roți bolnave simt cum se rotesc,
Sub pământ ne revedem diseară,
Iar de mâine n-am să mai gândesc.

În eternitatea neființei,
Unde mă așteaptă casa mea –
Adăpost în fața neputinței,
Sfânt altar al unui praf de stea,

Mă întorc cu arogantă umilință
La același veșnic incipit,
Unde Universul ia ființă
După ce un Univers ieri a murit.

Copulația e păcatul ignoranței,
Biet copil, o, biet copil bătrân,
Sastisit de zâmbetul speranței,
Amintiri mă zbat să-ți recompun.

Las în urmă gândurile morții,
Poezia – oda spiritului Ei.
Tempus fugit, căpătând proporții
Închinate nebuniei altor zei.

Câinii morții reîncep să latre,
Neîncetat, de multe veacuri plouă,
Sub Pământ se descompun păcate;
Viața nu ni se cuvine nouă.

D.P.

Dinu Popescu

Naşterea

Nebula-Gif

Aici nu e nimic, e tot,
Un infinit de puritate,
Nu sunt și nici nu mă suport,
Iar lumea – o neclaritate.

E un abis atât de sur
În obârșia existenței,
Sfințenia fără de cusur
Din ignoranța aparenței.

Nu sunt cuvinte chiar deloc
Și nici lătrat, ori păsărele,
Ori gânduri sau angoase – ioc!
Nici vis, nici clinchet de zăbrele.

Nu e nici spațiu, nu-i nici timp,
Vreun dumnezeu, vreo egerie,
Căci totul este doar răstimp,
Un infinit de poezie.

Fără vreun vers și fără strofă,
Totul rimează în neant,
Până și forma e amorfă,
Iar eu nu sunt vreun aspirant.

Tot ce a fost, tot ce va fi,
Nu e-nceput, nu e sfârșit,
E noaptea cea de după zi
A toate cele ce-am iubit.

Non-existență, non-ființă,
Cât de banal, cât de sublim,
Făr` nici o urmă de dorință,
Fără lumescul cel meschin.

E ataraxie, armonie,
Este Nirvana, e un Rai,
E Paradis și reverie,
Fără cuvinte, fără grai.

Deodată-ncep contracții dure,
Mă sperii, strig și nu-nțeleg,
Au, doare, au, nu vor să-ndure,
Acolo nu, nu vreau să merg.

Văd chip de lut, oh, ce strigoi,
„Dar iată, a sosit, e viu!”,
Nu vreau, vă rog, vreau înapoi;
E prea târziu…e prea târziu…

Și s-a născut iar nenăscutul,
Vai, ce blestem, ce mare chin,
El vede-n capăt începutul,
Iar alții-i spun amin, amin!

Amin! – botez, amin! – la nuntă
Și timpul trece, anii trec,
O bocitoare urlă, cântă,
Amin! – coșciugul ce-l petrec.

Naștere, moarte, ce contează,
Atâția mor când alții nasc,
Trăiesc și speră și visează,
Atâtea chipuri care pasc.

Nimeni nu-nvață a se naște,
Toți învățăm doar a muri,
Trăim o vreme, totu-i vraiște,
Ne cheamă Mortis zi de zi.

Ne zbatem, plângem, râdem, credem,
Pentru ce rost, pentru ce rost?
Dar în final cu toții pierdem,
Tot ce azi e, va fi a fost.

În liniștea cea absolută
Vreau să mă-ntorc, vreau să mă-ntorc,
Pierdut de-orice iubire slută
Și de noroc, și de noroc.

Și vreau să simt non-existența,
Căci doar de ea mi-e așa de dor,
Să se sfârșească aparența
Acestui suflet voiajor.

Căci port o vină, port o vină,
Dar de ales chiar n-am avut,
Așa a fost, o altă crimă
Că m-am născut, că m-am născut.

Mă-nalț pe Culmea Disperării,
Ah, ce tăcere, ce pustiu,
Răsar tiptil zorii uitării…
Mult prea târziu, mult prea târziu.

Un Univers al penitenței
Ce n-am cerut, ce n-am cerut,
Nu-mi iert păcatul existenței
Căci nu l-am vrut, căci nu l-am vrut.

bpc

D.P.

Dinu Popescu

Destin

În final, dincolo de orice credem că astăzi ne separă,
în Univers toți împărtășim același destin:
Suntem în viață.
Trăim printre miliarde de visuri,
Răsărituri și apusuri care se succedă încontinuu.
Printre iubiri și amăgiri trăim nopți fierbinți și nopți geroase.
Da, trăim și iubim, urâm și suferim, acceptăm, învățăm, iar timpul trece.
Îmbătrânim.
Ne pierdem de toate,
în toate și printre toate.
Și da, știm,
vom muri într-o zi.

D.P.

*Extras din romanul „Playboy: o incursiune într-o lume interzisă”

Dinu Popescu

ADIO, BIATA NOASTRĂ ȚARĂ…

Asta-i o țară criminală,
Unde ne naștem să murim,
Un stat dement uns cu spoială,
Aici nu vrem să mai trăim.

Și vai, ce țară criminală,
Precum o zonă de război.
Adio, biata noastră țară;
Iar criminalii am fost noi.

Mi-e silă de guvern și rege,
Și de scabrosul președinte,
De blestemata noastră țară,
N-avem nici arme, nici cuvinte.

N-avem partide, Constituție,
Doar interesele meschine
Ne-au folosit pe post de lege,
Au reușit să ne domine.

Și rupți în fund, cu burta plină,
Precum…jivine din pădure,
Ne-am înfruptat din biata țară,
De la săraci, cu bani și pâine.

Și vai, ce specimene triste
S-au aciuit conducători,
Ce elemente teroriste,
Ei, generali, nomenclatori.

Se-nvârt în gropile păgâne
Și voievozi, și patrioți,
Și bocitoare vin să-ngâne
Iertare…de la strănepoți.

S-au avântat pe fronturi grele,
Ca România să nu moară,
Ce le dai, viață, să îndure?
Celor ce au crezut în țară.

I-am condamnat pe toți la moarte,
Pe cei mai vrednici dintre toți!
Și mai apoi…tot ei să poarte
Poverile unor netoți?

„Patriotismul e o crimă,
Naționalismul – un păcat”…
Așa gândesc azi ticăloșii
Adăpostiți în vreun palat.

Și plânge, plânge biata țară,
De drama ei suspinăm toți,
Ce deziluzii, ce povară,
Un neam de cinici și de hoți.

Asta-i o țară criminală,
Unde ne naștem să murim,
Un stat dement uns cu spoială,
Aici nu vrem să mai trăim.

Și vai, ce țară criminală,
Precum o zonă de război,
Adio, biata noastră țară;
Iar criminalii am fost noi!

D.P.

Dinu Popescu

Chimie lirică

LittlePleasingIcterinewarbler-size_restricted

Fiecare atom se descompune în zgomotul inefabil al infinitului mut.
Îmi zdrelesc pielea și mă lepăd de falduri.
Durerea se disipează odată cu timpul ce curge în sensul invers al inerenței mele.
Tic, tac.
Mă îmbrac în Univers și mă dezbrac în Abis.
Big Bang și Big Bounce.
Un moment.
Tic, tac.
Timp. Spațiu. Materie.
Aerul intră și iese.
Apoi își continuă drumul lent spre alte sufluri.
Tic. Tac.
Proton, neutron, neutrin.
Ataraxie.
Rămas bun.

tumblr_oxia42r9hz1wbz8p7o1_500

D.P.

Dinu Popescu

Orator în fața morții

Astăzi în fața morții iau cuvântul,
Spune „vorbește-mi!”…nu știu ce să-i spun,
Căci m-am pierdut cu firea și cu gândul
Și amintiri mă zbat să recompun.

Astăzi în fața Ei complac aievea,
Și sincer spun că nu-i cum am crezut,
Văd împărații și văd toată plebea
Precum mă văd pe mine – la trecut.

Bine-ai venit, deja plecăm, la revedere,
O clipă ce a fost și s-a sfârșit,
În jur e doar prăpăd și decădere,
Chiar eu sunt decrepit și istovit.

Nu mai am grai, dorințe ori putere,
Sunt ca un mort ce azi încă e viu,
Trecutul darnic azi tribut îmi cere,
N-am ce să-i dau, sunt pauper și sunt pustiu.

Privesc în jur, apoi privesc în mine,
Ca un străin pe mine mă salut,
Astăzi sunt eu, dar mâine oare cine
Mă va urma pe drumul cel temut?

Mă-ntreabă-n șoaptă și cu glasul stins:
„Deci, spune-mi, cum ți-a fost șederea?”
Ce mai contează, oricum sunt învins,
Astfel că cinic îmi accept căderea.

Tu doar, te rog, pansează-mi cicatricea
Și du-mă pe tărâmul necuprins,
Departe, mai departe de aicea
Din locul unde trupul îmi e stins.

Acolo unde orice amintire
Dispare în neantul nefiresc
Și unde timpul trece în neștire
Spre universuri care se unesc.

O moarte-i doar o clipă dintr-o viață
Și orice viață-n moarte a născut,
Sunt mândru de ceva și-ți spun în față,
De faptul că nicicând nu m-am temut. 

Jonglând între un domn și-un derbedeu,
Eternul pesimist și mizantrop,
Chiar dacă pare doar un alt un clișeu,
Întreb: am fost eu viu sau am fost mort?

În testamentul ce-a rămas susțin, firesc,
Spre-a lectura de mâine omenirea,
Că Păunescu a fost tatăl meu,
Iar mamă mi-este veșnic România.

Și pentru asta mulțumesc,
Iubindu-mi sincer nebunia,
Lui Păunescu, tatăl meu,
Și mamei mele, România.

(in memoriam Adrian Păunescu)

D.P.

Dinu Popescu

Odă pentru superficial

Acum, în vremuri de restriște și durere,
Când totul e neclar și e incert,
Ne-am cufundat în spaimă și tăcere,
Plătind păcatul unui veac inert.

Ne ploconim și ne-nchinăm cu voioșie
La un altar superficial și fad,
Și suferind de-o mare insomnie,
Visele noastre precum frunze cad.

Am suprimat cu ură adevărul,
Firesc, fiindcă ne deranja credința,
Și veseli, cât amanetăm viitorul,
Plângem cu lacrimi false neputința.

Intoleranți la suferințele umane,
Judecăm dur și suntem judecați,
Pentru păcatele banale și mundane
Nu ne iertăm pe noi, nici pe confrați.

Banalul și superficialul ne sugrumă,
Și totul e ușor dar pare greu,
Așa e viața pe Pământ, precum o turmă
Care se-nchină la păstorul dumnezeu.

Avem probleme ori creăm probleme
Și sensul existenței nu-l găsim,
Neînduratul timp anii îi cerne,
În timp ce noi ne plângem că trăim.

Ne înecăm în ploi superficiale,
Ne prosternăm la tot ce e stupid,
În hohote de ură și urale
Și divizați de acest biet covid.

Ce-i omul? Un nimic astăzi în viață.
Ce-i viața? Un nimic ce s-a sfârșit.
Asta e tot ce numiți voi „viață”?
Probabil că sunt eu un alt tâmpit.

D.P.

Dinu Popescu

Moartea Retorică

Și dacă vrei să trăiești,
Abandonează-te morții,
Și dacă vrei să exiști
Prin pulberea sorții,
Iubește și mori,
Trăiește și speră,
Când suferi prin dor,
Hai, plânge și zbieră,
Și nu te sfii
Să fii iar copil,
Candid, inocent,
Cu suflet debil,
Și chiar neputința
Cuprinde-o în brațe,
Asmute-ți dorința
Prin vremuri câinoase
Și spre infinit,
Hai, zboară spre cer
Și nu renunța
Când visuri îți pier.

Mai dă-mi un minut,
Să scriu doar un vers,
Mai vreau o secundă
Din timpul imers,
Ca să mai iubesc
A mea poezie;
Și mă năpădesc
Trecuturi ce-nvie.
Și simt că disper,
Și simt că sfârșesc,
Ard flăcări în ger
Și un Univers
Dispare-n neant,
Transcend un mister,
Prin Arthur, prin Kant,
Prin ego alter.
Precum în trecut,
La fel și-n viitor,
Un alt nou-născut –
Mă nasc ca să mor.

Acum la final,
Cu riduri pe frunte,
Și chip decrepit,
Și gânduri cărunte…

Dar încă gândesc!
Dar încă exist!
Scriind reușesc,
Scriind mai rezist.
De când m-am născut
Și azi, până mor,
Atât am voit,
Prin mine să zbor;
Un biet Univers,
Un blând ipocrit,
Ce lasă un vers
Prin viață finit.
Vă spun rămas bun
Din ziua de ieri
Și mâine, nicicum,
Good bye revederi.

Așa că adio,
Adio de-acum,
Și ție, iubito,
Îți spun cum-necum,
Am fost și n-am fost,
Și poate-a contat
Că sunt sau nu sunt,
Sau c-am existat.
Acest Univers,
Acest fost copil,
Încheie un vers
Amar și debil.

Și ultimul gând,
Un gând ce-a pierit?
A fost „eu am fost”;
Și eu am murit.
În sfârșit.

D.P.

Dinu Popescu

Grafomanie Nocturnă

becc8-giphy

Dă-mi foc la miezul nopții.
În liniștea sorții
Mai sap un mormânt,
Cu ape curgând,
Din mine, din tine,
Zăpezi cristaline,
Cavouri în zare,
Din focul ce moare
Răsar mai devreme
Și tu crezi aievea
Că noi vom fi infiniți.
Doi copii fără minți
Și fără de sfârșit.

01230-original

D.P.

Dinu Popescu

Moartea poetului

O, dragă Mors, dacă ai ști
Ce dor îmi e de tine,
Aș vrea să te îmbrățișez,
Să fii parte din mine.

Dar dragă Mors, iată-ai sosit,
De-acum plecăm departe,
Astăzi pornim spre asfințit,
Spre cerurile toate.

Și sincer, dragă Mors, eu simt
Că m-ai vrut lângă tine,
Și totuși nu pot să te mint,
Nu știu dacă-i mai bine.

Atâția ani te-am așteptat
Ca să mă simt în pace,
Ce visuri azi ai spulberat
În trupul care-mi zace.

Hai, poartă-mă pe-aripa ta,
Eu ți-oi cânta poeme,
Nu plânge, nu mă mângâia
Și lasă-i să blesteme.

Și oare cât mă vei purta…
Te-oi aliena ca mine;
Când lumea toată va uita
Ultimele suspine.

Eu împăcat mă regăsesc
În clipa de pe urmă,
Sunt pregătit ca să sfârșesc,
Durerea mea o curmă.

Mă simt ca nou născut din nou,
Ce, nu există moarte?
Nici n-am nevoie de cavou
Și de lacrimi deșarte.

Unde mă duci eu am mai fost
Și mi-a plăcut aicea;
Dar nu fiți triști, nu are rost,
Va trece cicatricea.

Ne-om revedea, sau poate nu,
Un tot de energie,
Iubita mea, și eu, și tu
Și tot ce va să fie.

Eu astăzi încă te iubesc
La fel ca dimineață
Și lângă tine mai voiesc
Măcar încă o viață.

Te-aștept să vii, dar astăzi plec
În umbra marii frângeri,
Mai beau un strop din vinul sec,
De azi toastez cu îngeri.

M-aș despărți, dar nu știu cum,
Și sincer îmi displace
Expresia-aceea, rămas bun,
Și trupul care-mi zace.

Așa că mă despart din timp
În stihuri născocite
De undeva, dintr-un răstimp,
Cu rime obidite.

Aș vrea să știu de ce am fost,
Aș vrea să știu tot ce va fi,
Dar cu ce sens, pentru ce rost,
Când totul va sfârși…

Orice țigară am fumat,
Orice petală am iubit,
Orice vis vag s-a spulberat
Când clipele-au pierit.

Luptăm, luptăm, luptăm din greu,
De ce atâta luptă?
Iubind același vechi clișeu,
Bem zeamă de cucută.

De ce ne pierdem omenia
Printre invidii și păcate…
Apoi ne-apasă nostalgia
Din viețile furate.

Mereu iubim orgolios,
Ne pierdem în ruine,
Așa distrugem ce-i frumos
Din oameni și din Sine.

Și nu-nțelegem oare noi:
E inutil orgoliul,
Orice temei, orice război,
Le spulberă cavoul.

Căci vine vremea când pe cer
Orișice stea dispare,
Epuizat, fără reper,
Chiar și poetul moare.

Sosește ceasul, mă despart,
O, Mors, să mergem, dragă,
Iar Universul vi-l împart
Într-o tăcere vagă.

D.P.

Dinu Popescu

Un om prea târziu

Un om din alte vremuri,
Un om de peste timp,
Exiști, te zbați și tremuri,
Iar eu nu te mai simt.

Un om din altă lume,
Un mort prin Univers,
Arzând ca un tăciune
Prin lumea fără sens.

Un om din alte gânduri,
Un spirit hăituit,
Pe-a zgomotelor vânturi
Dansând năpăstuit.

Un om fără de moarte,
Un om ce a pierit,
Și tot ce-a fost și toate
Apoi s-au năruit.

Un prunc neprihănit,
Un hoit azi descompus,
Odată a fost viu –
Născut fiindcă s-a dus.

D.P

Dinu Popescu

Mesaj către Tine

Vreau să-ți fiu eu cel din urmă mesaj,
Mesajul ce transcende orice moarte,
Hachița mea, al meu ultim curaj,
E de-a sfida orice pietate.

Vreau să-ți fiu eu cel din urmă atu
Ce te-a-mbrăcat cândva în mantia vieții
Și orice eu și chiar și orice tu
Să spulberăm superficialul sorții.

Vreau să fiu viscol, soare și durere,
Vreau să fiu viu și vreau să nu mai fiu,
Iar în final, la dulcea revedere,
Să regăsim sublimul din pustiu.

Aceeași tu, același eu sunt altul,
O clipă ce a fost și va pieri,
Și nu sunt mai abulic decât saltul
Ce l-am făcut când m-am născut
Spre a muri.

D.P.

Dinu Popescu

Sometimes

giphy (4)

Sometimes I live, sometimes I laugh,
Sometimes I`m sad, depressed or not,
Sometimes I cry, sometimes I roll,
Sometimes I beg, I beg in snow;
Sometimes I hope, I care and dream,
Sometimes I`m sick and have no will,
Sometimes I like, sometimes I don`t,
Sometimes I love, sometimes I hurt.
Sometimes I`m young, sometimes I`m old,
Sometimes I`m wise, sometimes I`m cold,
Sometimes I smile and look through skies,
Sometimes I live. Sometimes I die.

giphy (5)

D.P

Dinu Popescu2 comentarii

Tragipoezie

1

Lumea e o tragicomedie,
Cu un regizor și-un scenariu prost,
În orice rol e pură nebunie,
Nici replicile noastre nu au rost.

Ori existență, ori nonexistență,
Tot e nimic, nimicul e un tot,
Și orice clipă, orice penitență,
Este precum o ghicitoare în tarot.

Când fiecare simplă inspirație
E doar o expirație-n neant,
Privesc în jur…câtă comizerație,
E doar pustiu, tăcere…dezolant.

Privesc către mormântul astăzi viu,
Privesc în jur la tot ce-i vechi ori nou,
Și nu știu cum…și chiar că nu mai știu
Cum să suport acest banal drum spre cavou.

tumblr_static_40y3lcxvz2wws0sgkoc0ckoss

D.P.

Dinu PopescuUn comentariu

Noaptea perfectă

533d9-tumblr_o99g171agv1uv9yxeo1_500

Ce seară liniștită,
Printre nămeți pustii,
O noapte-mbătrânită
Și visele târzii.

Și uite! Colo-n zare
Atârnă blânda Lună,
Amanta unui soare,
Banală și nebună.

O clipă de tăcere,
Ne pierdem în pustiu;
Nu-i nici o mângâiere
Cât timp încă sunt viu.

Ia-mă în brațe, Moarte,
Și haide să fugim
Spre alte Universuri
În care să pierim.

Iubire regăsită,
Răsar din zare zori,
Ce noapte liniștită,
Perfectă ca să mori.

Ce noapte liniștită,
Perfectă…ca să zbori…

tumblr_nfk2itZtPn1tqou9go1_500

D.P.

Dinu Popescu

Moartea deocamdată

tumblr_1497d397d1d3097a5eddc2b293927d5a_8793b2ef_500

Nici nu știm cum să murim,
Nu-nvățăm nici a ne naște,
Scurta vreme ce-o trăim,
Când din urmă moartea paște

Și din clipe, și din noi,
Amintirile meschine,
Totu-i vechi, chiar și noi doi
Suntem două limbi străine.

Toți trăim ca să murim
Și doar moartea ne unește,
Orice scâncet, orice chin,
E nimic, doar o poveste.

Azi ne naștem, azi pierim,
Încruntați de ani și schingiuri,
Azi trăim, astăzi sfârșim,
Ieri copii, azi plini de riduri.

Pentru ce, dar pentru ce
Tot ne zbatem, suferim?
Când al morții strigăt e
Prim și unicul amin.

Ne-am născut și am murit.
Ce-a contat, dar ce-a contat?
Înainte de-a sfârși,
Doar o clipă-am existat.

Și mă-ndrept spre absolut,
Absolutul e nedrept,
Iată, zace al meu trup,
Alte două mâini pe piept.

Rămas bun, un rămas bun
V-adresez cordial, emfatic,
Și de ce, sau de ce cum,
Eu mă spulber…singuratic.

tenor

D.P.

Dinu PopescuUn comentariu

Timid către Moarte

U9By

În ultima seară, într-o tristă gară,
Am urcat timid în trenul vieții,
Mă copleșea ultimul strop de vară,
Blestemam Pământul și uram poeții.

Ultima mea noapte pe Pământ…
Nu știu: să râd, să plâng…să tac…să strig…
Oare cum va arăta ultimul gând?
E foarte cald și mi-e atât de frig…

Și știu că m-am născut s-ajung aici,
Ca voi, predecesorii mei timizi,
Cu care azi împart aceleași frici,
Am fost normali, geniali și prea stupizi.

Atât de bravi ați înfruntat al morții vid
Și vă privesc din urmă cu urale,
De-aș fi atom, nu pot să mă divid,
De-acum mă-ndrept și eu către uitare.

Din mii și mii de amintiri uitate,
Știu că am fost, nu știu de ce am fost,
Și obidit, cu multă demnitate,
Am scris un testament deloc anost.

Mă sting de-acum precum o lumânare
Ce-și arde focul zvăpăiat în van,
Întreaga viață doar o moarte-mi pare,
În urma mea rămâne un alt an.

Tot ce-am trăit și n-am trăit vreodată,
Tot ce-aș fi vrut și tot ce n-am dorit,
Pe-a vieții potecuță zbuciumată,
Prin mine, pentru mine le-am simțit.

Și dacă-al morții astăzi este
Ultimul gând și ultimul amin,
Ultimul vis și ultima mea zestre
Este de-acum mie să-mi aparțin.

original (1)

D.P.

Dinu Popescu

Poezie beată

tenor

M-am gândit să scriu o poezie beată,
Când la miezul nopții am murit,
Înecat în aburi de alcool și soartă,
Retrăind tot ce-am sperat și am simțit.

Picură-n pahar zilele mohorâte
Ce-n viitor vor naște alt trecut,
Gândurile mele neștiute,
Cu ultima suflare s-au pierdut.

Mai rămân un timp în amintirea
Celor ce mai ieri mă însoțeau
Pe poteci și prin cotloane unde aievea
Trupurile noastre petreceau.

Printre aburi de alcool și în tăcere,
Totu-i ceață, fum, sunt clandestin,
Recunosc, nu-i nici o mângâiere,
Să exiști prin artă e un chin.

Îmi privesc paloarea de deasupra,
Mort să fiu, nu știu dacă sunt mort,
Flăcările cântă, arde trupa,
Nici pe mine, nici eternul nu-l suport.

Amintirea…nostalgia tinereții,
Tragedii și visuri, un minut,
S-au pierdut în reveria vieții
Cât noi am murit…și ne-am născut.

Toate cele ce au fost pe lume,
Câte sunt și tot ce va mai fi,
N-au nevoie de acest pronume
Să existe ca să-nvețe a sfârși.

Am murit atunci când m-am născut,
Și din patos și-ntrupare am simțit,
Iar de-acum revin la versul mut:
M-am născut atunci când am murit.

glass-animated-fog

D.P.

Dinu PopescuUn comentariu

Oda Nebunilor

source (5)

Mă nasc în fiecare noapte,
Iar dimineața mor din nou,
În urmă las mii de păcate,
Mergând tiptil spre-al meu cavou.

Alte amoruri trec de veacuri,
Toate sunt vechi, la fel ca ieri,
Oameni noi, aceleași gânduri,
De ești om, speri și disperi.

Strigă-n hăuri disperarea,
Cern amarul nesfârșit,
Trăind sfânta deziluzie,
Sunt un spirit hăituit.

Privesc către morți și Lună,
Mă privesc în Univers,
Simt iubire, văd și ură,
Dar aici…nu-i niciun sens.

Îmi simt nebunia-n sânge,
Da, doresc să-nnebunesc,
Un nebun urlă „ajunge!”,
Nebun să fiu îndrăznesc.

De ce fugi de nebunie,
De ce, omule nărod?
Nu-nțelegi, trai de hârtie,
Că alergi spre eșafod?

Te-ai născut bogat și liber,
Întrupat în chip de zeu,
Și-ți predai chiar nemurirea
De mai crezi în dumnezeu;

Trăiești viața în minciună,
Ignorant și obidit,
Comiți crime, porți ranchiună,
Strigi că ești năpăstuit.

Te închini cu nostalgie
Spre orice nu înțelegi,
Crezi că asta-i primenire,
Să pupi oase și să crezi?

Vai, sunteți așa ridicoli,
Vă privesc ca pe copii,
Parca-ți fi un soi de picoli
Ce serviți fără de-a ști.

Ori nu știți, ori nu-nțelegeți
Că noi suntem Univers?
De-n ceva doriți să credeți,
Proslăviți lipsa de sens.

Cum arată infinitul?
Știți ce este un nebun?
Venerați etern doar mitul
Din contextul oportun;

Un normal ascuns de lume
Printre toți acei nebuni
Care urlă, ori fac glume
Și se-nchină la tăciuni.

Munca e o nebunie,
Să trudești precum un sclav
Pentru bruma de hârtie,
Cel mai nebunesc nărav;

Să te-nchini la dumnezei
Ce-au născut în minți umane,
Divizați de bani și zei,
Trăiți vieți așa sărmane.

Vă mirați de orice-i nou
Și de tot ce nu-nțelegeți,
Lumea pare un tablou
Mâzgălit de-a voastre peceți.

Vă-mpărțiți umanitatea
Cu linii de mucava,
Ignorând realitatea
Ce există chiar și-așa.

Ați ucis chiar adevărul
Ca să vă păstrați credința
Și, amanetând viitorul,
Ați mimat iar pocăința.

Când nebuni vă ies în cale
Scuipați în sân, săriți un pas,
Dar, vezi? Nebunii trec agale,
Ei nu se-nchină și n-au ceas.

Nebunul eu, sau nebuni voi?
Ce-i nebunia? Un cuvânt!
Suntem tot oameni, suntem goi,
Dar…doar nebunul e om sfânt.

Și dacă nebunia chiar există,
Nimic normal nu este pe Pământ,
Imunde patimi azi încă persistă,
Pe o planetă care pare un mormânt.

Voi chiar nu știți ce-nseamnă nemurire,
Apologeți, ai adevărului călăi,
Nu vă urăsc, dar tot vă dau de știre:
Sunteți ridicoli, ne-nsemnați și răi.

Ca să devii nemuritor în viață,
E necesar să-nveți întâi să mori,
Pustiu și rece sufletul îngheață,
Se-neacă în oceanul cu strigoi.

Ne regăsim în Singularitatea
De unde totul a pornit cândva,
Nici viața nu contează și nici moartea,
Nu e nimic și totuși e ceva.

Privesc un Univers acum în față,
Un Univers se naște-n jurul meu
Și simt în mine un amor de gheață,
Amorul cel ce l-am simțit mereu.

Și iată, izbăvesc o odă
A nebuniei spiritului meu.

Twlg

D.P.

Dinu Popescu2 comentarii

Ultima povară

giphy (4)

Eu am murit aseară,
Nu mă voi naște mâine,
Iar veșnica-mi povară
Să-ți fie rugăciune.

M-am despărțit de trup,
M-am cufundat în cer,
Cuvântul meu cel mut
Și ultim a fost „pier”.

Dar am pierit demult,
Ori n-am trăit vreodată,
În Univers un fald
Pe-o șină neumblată.

Și îmi alină zborul
Toți cei ce au murit,
Cei ce-au simțit amorul
Și azi sunt nesfârșit.

Din tine și cu tine
Mai fac un legământ,
Să te înnod în mine,
Să-mi fii gândul cel sfânt.

În tine și prin tine
Vreau să trăiesc și mâine,
Și îngerii să-nchine
Odele lor haine.

Mai cred că moartea este
Precum o egerie,
Inspiră o poveste,
Divina Poezie.

Și dacă-n cerul nostru
Mai curge încă-o ploaie,
Sau luminează-al vostru
Candid și vajnic Soare,

Să știți, toți cei de-aici,
Că sunt în ele toate,
Simțiți și v-amintiți
Că sunt în zi și noapte.

Că sunt în răsărituri,
În orice dimineți,
În veșnice apusuri,
În umbra altor vieți.

Sunt energia vie,
Aceea ce nu moare,
Nu naște și nu-nvie,
N-are nici o scăpare.

În absolut, în totul
Ea dăinuie mereu,
Sublimă precum focul,
Cenușa unui zeu,

Alimentat continuu
De-a existenței vrajă,
Naște și dor și chinul
De a te prinde-n mreajă;

Când ultima iubire
S-o stinge în finit
Și orice amintire
Va piere-n nesfârșit,

Când ultima suflare
Se va da pe Pământ
Și chiar ultima floare
S-o ofili in vânt,

Când Universul însuși
Va deveni abstract –
Treptat se descompune,
Spectacol în antract,

Când marele Big Bang
Va deveni Big Bounce –
Ce tumult indecent,
Pe muzică de vals,

Atunci vom fi iar toți
Un tot de energie,
N-or mai fi vii și morți,
Și nici o moarte vie.

Vom fi în altă formă,
Iar timpul – diafan,
În forma cea diformă,
Amorfă, din profan.

Și orice zeitate,
Orice atom compus,
Va pierde orice masă,
Orice cuvânt supus…

Ne-om reîntâlni
Atunci
Și noi.
În Singularitate.

Sfârșit.

giphy

D.P.

Dinu Popescu3 comentarii

Hai, iartă!

Twisted-History-Floating-Candle2

Hai, iartă acum omenirea,
Prea mult și amar a greșit,
La ceasul ce-aduce pieirea
Și-ncepe un nou nesfârșit.

Hai, iartă acum inocența,
De jale, de-amor și de dor,
Amară precum indecența
De-a naște și-a piere cu zor.

Hai, iartă acum nepăsarea,
De veacuri păcat oropsit,
În zare se-aprinde uitarea
A toate ce am pătimit.

Hai, iartă acum reveria
De-a crede că ești infinit,
Suflarea, iubirea, scânteia,
Un suflet, un suflu sfârșit.

Hai, iartă acum și iubirea,
Amorul în taină trecut,
Durerea, amarul, neștirea
A tot ce cu ea s-a pierdut.

Hai, iartă acum dumnezeul
În care o viață-ai crezut,
Creat de om e și zeul,
Putere el chiar n-a avut.

Hai, iartă acum, iartă-ți arta,
Ca tine, din tine-a născut,
Când pleci numai ea ține poarta,
Rămas bun, alt spirit pierdut.

Hai, iartă-te acum și pe tine,
Și iartă-i, dar iartă-i pe toți,
Iar dacă n-o faci, atunci cine
S-aprindă lumină la morți?

Hai, iartă, hai, iartă, copile,
Pământul pe care-ai trăit
Și zboară, și zboară, copile,
Și uită că ieri ai murit.

tumblr_m9kvd7wW8b1rdvkvho1_500

D.P.

Dinu Popescu

Viața de apoi

giphy (20)

Viața de apoi e viața de aici,
Iar viața de aici e viața de apoi,
Străpunsă de angoase, de tulburări și frici
Și de iubiri pierdute, rămase înapoi.

Toți ne-am născut odată, odată vom sfârși,
Doar moartea ne unește, ne cheamă zi de zi;
Ne pierdem inocența, pierduți de jucării,
Iar chipul ni se schimbă-n reflexia oglinzii.

Sperăm la altă viață, sperăm la alt mister,
Ori suntem nihiliști și totu-i efemer,
Și încălziți de soare sau încruntați de ger,
Purtăm în noi coșciugul speranțelor ce pier.

Ba veseli, ba distimici, abulici sau stupizi,
Morali sau amorali, haini sau aluzivi,
Ori căutăm răspunsuri, ori suntem doar naivi,
Adesea nu contează, rămânem tot pasivi.

Doar unii scriu și joacă, pictează, fac amor,
Iar alții plâng și strigă, sunt copleșiți de dor,
Artistul și egoul, blestemul, nu-i ușor
Să naști din zbucium artă, să fii un creator.

O viață de apoi e viața ce a fost
În pântecele mamei, când n-aveam niciun rost,
Iar viața de aici e viața de apoi,
Și orice astăzi este, cândva va fi „a fost”.

Prea multă importanță, preasfântul narcisism,
Noi suntem marea Specie, iar restu-i insipid,
Noi nu vrem adevărul, uitați de animism,
Ne născocim povestea, ce umanism stupid.

Să strângem cât mai multe, contează bogăția,
O cifră, dă-o-n colo, mai multe sunt ceva,
O, da, adu hârtie, că viața e hârtia,
Ne vindem pentru ele să-ajungem cineva.

Vă puneți în răspăr, vai, sunteți chiar naivi;
Credință, neștiință, impietate, rău?
Ce, nu vă place Specia, de bani să fiți avizi?
Ori sunteți schizofrenici, ori doar scriitori bețivi.

Acuma adunăm, apoi ne mântuim,
În viața de apoi, atunci ne pocăim;
Apoi, așa, deodată, deodată chiar pierim,
Ce liniște profundă, ce Univers sublim.

Și nu mai știm nimic, ne pierdem de orice,
Nici c-am crezut aiurea, nici c-am sperat în van;
Și dacă n-am trăit, murim, așa, și ce?
Rămân în urmă alții ca să mai treac-un an.

8dc119805e1ffceda2c40a6e91cc2606

D.P.

Dinu PopescuUn comentariu

Și pentru ce…

unvrs

Pentru ce ne agităm,
Pentru ce ne strofocăm,
Pentru ce ne chinuim,
Pentru ce, când tot murim?

Pentru ce ne amăgim,
Pentru ce ne pocăim,
Pentru ce ne îmbătăm,
Pentru cine mai cântăm?

Pentru ce încă visăm,
Pentru ce să mai sperăm,
Pentru ce ne mai iubim,
Pentru ce tot suferim?

Pentru ce nu obosim,
Pentru ce nu ne vorbim,
Pentru ce nu renunțăm,
Pentru ce iar disperăm?

Pentru ce strigăm atât,
Pentru ce și pentru cât?
Pentru ce îmbătrânim,
Pentru ce ne risipim?

Pentru ce am existat,
Pentru cât am rezistat?
Pentru cine am creat,
Oare cum s-a terminat?

Pentru cine am compus,
Poet, cititor, supus,
Ar mai fi ceva de spus?
Ce se naște la apus?

Pentru cine mai compun?
Am ajuns inoportun?
Pentru mine, pentru voi,
Pentru vechi și pentru noi.

Pentru ce un rămas bun,
Și de ce, ori de ce cum?
Rămas bun, vă port în gând,
Rămas bun sau…pe curând.

D.P.

Dinu Popescu

Când poetul moare

giphy (5)

Când poetul moare,
Versul său suspină,
Se aude-n zare
Cânt de violină.

Când poetul pleacă
De pe-acest Pământ,
Curge piatra seacă,
Piere tot ce-i sfânt.

Când poetul zace,
Doar un trup inert,
Cine să-l împace?
Ce rămâne cert?

Când poetul trece
De-al vieții hotar,
Soarele e rece,
Raza-i în zadar.

Când poetul doarme
Somnul lin de veci,
Neatins de drame
Și de gânduri zeci,

Ce rămâne-n urmă,
Singura iubire,
Marea lui antumă,
A sa moștenire.

2016 - 1

D.P.

Dinu Popescu

Sfârșituri în doi

giphy

O noapte de tăcere,
O noapte de pustiu,
În noaptea ce nu piere,
Când încă eram viu.

O noapte de pasiune,
O noapte de extaz,
Dar fără compasiune
Și fără să fiu treaz.

O noapte de iubire,
O noapte de amor,
O noapte în neștire,
Prea îmbătat de dor.

O noapte de durere,
O noapte de etern,
O clipă de plăcere,
Un infinit prea tern.

O noapte de speranță,
O noapte de banal,
Un veac de rezonanță,
Un veac de amalgam.

O clipă nesfârșită,
O clipă cu noi doi,
Și rana obidită
Rămasă înapoi.

Mă simt complet pierdut,
Atât de eu mă simt,
Și sincer a durut,
Și sincer nu te mint;

Aș vrea să împărțim
Tot ce-a fost între noi
Și să ne regăsim
În viața de apoi.

Astăzi mi-e dor de tine,
Dar dorul e stupid,
Mi-e greu, deci nu mi-e bine,
Nu pot să mă divid.

Eu încă sunt la tine,
Hai, dă-mă înapoi;
Și nici nu știu prea bine
Ce moarte-i între noi.

Am înțeles în fine
Cum am sfârșit în doi,
Nu mai există sine,
Nu existăm nici noi.

Și-i trist dar nu există
Nici viața de apoi;
Sfârșitul e sfârșit,
Ori singur, ori în doi.

Și doar frânturi din mine
Mai dăinuie în voi…
Adio, către tine,
Adio, către noi.

giphy (3)

D.P.

Dinu Popescu

Cântecul păsării Phoenix

X9pr

Am râs și am plâns,
Am trăit, am simțit,
Am urât și-am iubit,
Amintiri am strâns.

Ne-am născut, am grăit,
Am crezut, am strigat,
Am pierdut și-am uitat,
Iar timpu-a părut infinit.

Pe vreun drum plecați,
Mereu cu gândul undeva,
Ne era dor de cineva…
De cei ce astăzi sunt uitați.

Am scris, am compus,
Am cântat, am pictat,
Am jucat și creat;
Nebun artistul cel dus.

O viață e precum un drum,
Sinuoasă, candidă, pustie,
Șerpuind spre veșnicie,
Se sfârșește cum-necum.

Rămas bun, rămas bun,
Singur pe drum, singur pe drum,
Iar celor ce vor fi le spun:
Trăiți acum, iubiți acum!

Căci totul se va sfârși curând.
Iar mâine alții se vor naște
Și vor trăi, simți, iubi și sfârși
În aceeași cenușă
Cu noi.

tumblr_mk1aeldvdb1rvy4abo1_500

D.P.

Dinu Popescu

Sfârșit de poveste

giphy (1)

Sfârșit de ianuarie,
E ger, mult a nins,
Și vine februarie,
Tăcut, dinadins

Se leapădă norii,
Ce crivăț nebun,
Și lacrimă zorii
Sfârșiți de taifun.

Sfârșit de o lună,
Sfârșit de un an,
Iar vremea cea bună
Așteaptă în van;

Sfârșituri cu tine,
Sfârșituri din noi,
În bruma de sine
Zăresc un strigoi.

Sfârșit de zăpadă,
Sfârșit de brumar.
Sfârșit de corvoadă,
Cu gustul amar,

Mă pierd printre rânduri
În stihuri de-apoi
Și-mi ninge prin gânduri
O viață în doi.

Sfârșit de poveste,
Final de mister,
O ultimă zestre…
Și stelele pier.

Ianuarie, sfârșit,
Februarie-nceput,
Și tot ce-am iubit
Să stric chiar n-am vrut.

Mă lepăd de nea,
Prea mult s-a topit,
Mă lepăd de ea
Căci noi ne-am sfârșit;

Iar Soarele-i rece
Și vântul hoinar,
Ca omul ce trece
Adesea-n zadar.

5rgv

D.P.

Dinu Popescu

Pierduți printre străini

Pierduți între da și nu,
Două suflete străine,
Unul eu și altul tu,
Plus furtuna care vine.

Între da și nu cuprinși
De incertitudini oarbe,
Ne pretindem a fi sfinți;
În tăcere moartea soarbe

Și din clipe, și din noi,
Amintirile meschine…
Totu-i vechi, iar cifra doi
Pare-a fi din limbi străine.

Plus și minus, minus, plus,
Au rămas simple cuvinte,
Te privesc ca un intrus,
Mă privești ca prin morminte.

Ne-am pierdut și m-am pierdut
în abisuri răvășite,
Pleonasm, amor temut,
Chiar și inima ne minte.

Locurile sunt la fel,
Doar noi suntem azi schimbați,
Mai posaci așa…de fel,
Doi străini cam deșucheați.

Și o stea a mai căzut
Din a cerurilor noapte,
Cât pasiunea a trecut
Printre visele uitate.

Te-am iubit și ne-am iubit,
Dar…asta a fost odată,
Azi iubirea a murit,
Am ucis-o noi pe toată.

Cât curaj noi am avut
S-o ucidem cu pasiune…
Dar n-am vrut…și a durut,
Ea scâncea…s-audă cine?

Oropsiți, noi, doi complici,
Nici nu ne-am asumat vina,
Ignoranți și obidiți
Am plecat, am stins lumina.

Astăzi, când privesc în urmă,
Nu e cer, nu sunt nici stele,
Nu-i iubire, nu-i nici ură,
Nici măcar visele mele.

Acceptăm prea resemnați
Să murim de dimineață,
Pustiiți, neînsemnați,
Ne dorim și-o altă viață.

Dar nu știm să profităm
Nici de clipa cea din urmă
Și cu noi poveri cărăm,
Când ne pierdem în furtună.

Mai apoi, firesc, sfârșim,
Precum piere o iubire,
Recunosc, e cam meschin,
Cui îi pasă de-o trăire?

Toți trăim ca să murim,
Căci doar moartea ne unește,
În rest totul ni-i străin,
Orice om, orice poveste.

Orice om, orice poveste,
Orice grai, totu-i străin,
Numai moartea ne unește,
Moartea, unicul destin.

D.P.

Dinu Popescu

Nu sunt perfect

Nu pretind a fi perfect,
Sunt un om…și sunt defect,
M-am născut, trăiesc și mor
Precum toți, sunt trecător.

Nu pretind că vreau ceva,
Ori să fiu altcineva,
Nici că n-aș dori nimic,
Nu sunt mare, nu sunt mic.

Nu pretind a fi zelos,
Nu-mi doresc să fiu faimos,
Nu mă zbat a căuta
Un loc în inima ta.

Nu pretind a fi etern,
Nici arhaic sau modern;
Când banal, când diferit,
Am iertat, am și greșit.

Nu pretind a fi mai bun,
Știu că înțelegi ce spun,
Îmi doresc să fiu doar eu,
Să fiu propriu-mi Dumnezeu.

Nu pretind a fi frumos
Și nici vorbă valoros,
Însă-n tot ce-am săvârșit
Am crezut…și am simțit.

Nu pretind a fi bogat,
Pauper ori deșucheat,
O avere îmi doresc,
Dar constă în ce iubesc.

Nu pretind a fi poet,
Nu pretind a fi scriitor,
Sunt un om, nu un actor,
Călător și visător.

Întrebarea zi de zi
E „a fi sau a nu fi?”,
Nu pretind a mă iubi
Și-am să-nvăț și a sfârși.

D.P.

Dinu Popescu

Nu suntem nemuritori

Nu suntem nemuritori,
Mai degrabă vrem să fim
Precum valul, călători
Spre o mare de sublim.

Nu suntem doar carne fadă,
Suntem energie pură,
Iar când ploaia stă să cadă
Uneori simțim și ură.

Nu suntem doar aparențe,
Doar tăciune ars pe rug,
Totuși punem preț pe zdrențe,
Totuși toți suntem din vulg.

Suntem oameni trecători,
Niște oameni de zăpadă,
Zi de zi suntem actori,
Iar cortina stă să cadă.

Suntem energie pură
Ce ne-mbracă în divin,
Ori ne mângâie cu zgură
Și-n final strigăm „Amin!”.

Altă piesă se tot joacă,
Suntem vii, veți fi și voi,
Iară timpul va să treacă,
Nemurirea nu e pentru noi.

Ne întoarcem iluzorii
Tot de unde am plecat,
Cât de buni ar fi actorii,
Timpul tot i-a scuturat.

Universul e o artă,
Arta-nseamnă nemurire,
Iar sfârșitu-i doar o poartă
Spre un strop de fericire.

D.P.

Dinu Popescu

Întrebări retorice

tumblr_ohiyt2xxvs1vyzslbo1_500

De ce să fiu poet,
De ce să fiu scriitor,
De ce să fiu un pictor,
De ce să fiu actor?

De ce să fiu ceva,
De ce să fiu nimic,
De ce să fiu un tot,
Când totul s-a sfârșit?

De ce să fiu un pustnic,
De ce să fiu hain,
De ce să fiu becisnic,
De ce să fiu meschin?

De ce să fiu vremelnic,
De ce să fiu etern,
De ce sunt șovăielnic,
Ce stihuri să aștern?

De ce să fiu bogat,
De ce să fiu zelos,
De ce să fiu sărac,
De ce să fiu faimos?

De ce să cuceresc,
De ce să fac amor,
De ce mă fâstâcesc,
De ce sunt beat de dor?

De ce să fiu deștept,
De ce să fiu tâmpit,
Și ce să mai aștept
Când tot s-a risipit?

De ce încă un vers,
De ce încă o zi?
Un Univers divers,
O umbră ce pieri.

tumblr_p1qatg13IB1rut1rdo1_500

D.P.

Dinu Popescu

Univers

giphy (10)

Univers, vreau să mă văd în tine,
Să te cuprind în clipa-ncețoșată,
Iar tu să simți și să exiști prin mine,
Ca siamezii să-nfruntăm moartea turbată.

Vreau să-ți simt astăzi energia
Ce circulă prin trupu-mi efemer
Și să-nfăptuim în doi magia
Ce naște doar în focul cel stingher.

Mai știi tu oare…când erai copil,
Sau tu mai știi ce-ai fost în altă viață?
Oare timpul era la fel…debil?
Oare ceața era tot pâclă deasă?

Mai știi în clipa zero cum a fost?
Atunci când tot era pustiu și rece…
Era mai bine sau era anost,
La fel cum este timpul care trece.

Aș vrea să fiu o jertfă nesfârșită
Pe-altarul blând al veșnicei speranțe,
Sacrific tot, dar îmi doresc voință
Ca să transcend dincolo de nuanțe.

Mai dă-mi o oră sau mai dă-mi un veac,
O viață, o clipită de etern;
Și vin și trec…la fel ca un resac,
În fața morții viața mi-o aștern.

Ori, Univers, tu ești acela ce sunt eu,
Și eu sunt doar o umbră dintr-un tu;
Deci mă întreb, am devenit un zeu?
În existența noastră este vreun atu?

Unește-mă cu tine,
Există prin mine;
Și noi, tu și eu,
Abis, mare, cer, stele…

Am fost,
Rămâi,
Timpul trecu…

tumblr_o4tau1S2zW1rvn6njo1_500

D.P.

Dinu Popescu

Timpul vieții ni-i scurt

giphy (1)

„Pe Pământ avem de toate,
Și mai bune, și mai rele…”
Prin orașe, pe la sate,
Vremuri dulci ori clipe grele.

Pe Pământ avem un timp,
Poate mult sau prea puțin,
Mai trăim un anotimp,
Sastisiți de-un veac hain.

Pe Pământ avem și sentimente,
Și iubire, ură și pustiu,
Ne-amăgim, plini de resentimente,
Apoi plângem pentru omul ce-a fost viu.

Pe Pământ avem un ceas abstract,
Pe pământ avem o mare-nlăcrimată,
Avem valuri, avem graiul de satrap
Și deasupra Steaua-ntunecată.

Pe Pământ avem nevoi eterne,
Chiar de noi trăim aici puțin,
Mai normale, uneori prea terne,
Mie dați-mi doar un strop de vin.

Pe Pământ avem destule clipe
Să iubim și să urâm nespus,
Ca-n acele vechi stereotipe
Întrupate-n sufletul supus.

Pe Pământ avem poeți și artă,
Muzicieni, ori pictori și actori,
Toți alcătuiesc a lumii cartă,
Imolați de-atâția detractori.

Pe Pământ avem tot ce dorim,
Dară niciodată nu-i destul,
Toate până-n ziua ce pierim,
Alungați de trupul prea sătul.

Pe Pământ avem un Univers,
Universul are un Pământ;
Eu închei lăsând un ultim vers
Care va pluti pe-aripi de vânt.

În memoria lui Adrian Păunescu.

maxresdefault

D.P.

Dinu Popescu

Când te privesc…

glass-animated-fog

Când te privesc e doar tăcere,
Nimic nu simt…e un pustiu
Pătruns de-un gând banal ce piere
În ceasul parcă prea târziu.

Când te privesc văd doar o rază
Ce ne-a-ncălzit cândva iubirea,
E trist, iubito, și mi-e groază,
Atât de grea e amintirea.

Când te privesc mi-e atât de frig,
Ce iarnă rece-i între noi,
Năpăstuit, încerc să strig,
Dar a pierit ieri cifra doi.

Când te privesc văd chip silfid,
Amar și-nlăcrimat de ploi,
Iar timpul nu pot să-l divid,
Să mai dansăm în mare goi.

Când te privesc, când te iubesc,
Dară iubirea-i în zadar,
Cu ea de gât înnebunesc,
Mai voi s-o simt o clipă doar.

Când te privesc ești o străină,
Când te privesc, iubita mea,
Îți mai dezmierd firea blajină
Ce strigă dintr-un fulg de nea.

A timpului corabie veche
A sucombat…a câta oară?
Iar blestemata mea pereche
Mai este doar un vin de seară.

Căci astăzi te privesc umbrit,
O amintire din convoi,
Pierdut spre minus infinit,
Pe o epavă cu strigoi.

Când te privesc sunt un nostalgic,
Un pustnic și un biet hain,
Sunt disperat și sunt nevralgic
De beat…m-am înecat cu vin.

Când te-am privit ultima oară
Știam că este prea târziu,
Rămas bun, iubită-mi vară,
Păcat că e…așa…pustiu.

Îți spun cu gândul „rămas bun”,
„Rămâi cu bine”-mi spui și tu,
Pornesc degrabă spre surghiun,
Iar dorul îmi va fi atu.
*
Când te privesc mă mint
Și-mi spun zâmbind:
Trăiesc și mor…
Iubind.

D.P

 

Dinu Popescu

Dualism abstract


Sunt la fel de mort precum toți viii
Ce se scaldă-n marea de păcate
Şi la fel de viu precum toți morții
Rătăciți sub cruci întunecate.

Sunt la fel de mort precum e raza
Strălucindă-n ceruri la distanță,
Dar la fel de viu precum e groaza
Ce pătrunde bruma de speranţă.

Sunt la fel de mort precum e cerul,
Precum norii ce apar şi-apoi se trec,
Sunt la fel de viu precum misterul
Celor ce cortegiile petrec.

Sunt la fel de mort precum e marea,
Valuri, valuri, valuri…ce divin…
Și la fel de viu precum e zarea,
Amărâtă de duşmanul cel şovin.

Sunt la fel de viu precum un mort
Sau la fel de mort precum un viu,
Nu știu cum…și chiar nu mai suport
Să mă scald în marea de pustiu.

Sunt la fel de mort precum un Zeu
Şi la fel de viu precum Isus,
Toți sfârşesc, chiar însuşi Dumnezeu,
L-am creat şi într-o zi s-a dus.

Sunt un mort care e astăzi viu,
Sunt un viu ce mâine va fi mort,
Timpul trece, iar eu nu mai știu
Ce-a lipsit să fiu un viu…avort.

D.P.

Dinu Popescu

În viață

Petale fără de sfârșit (postum)

În viață:
Nu pierdem oameni, câștigăm experiențe,
Nu pierdem clipe, câștigăm amintiri,
Nu pierdem speranțe, câștigăm vise;
Le irosim pe toate în taina unei iubiri.

Nu pierdem bani, câștigăm bunuri,
Nu pierdem ani, câștigăm infinit,
Nu pierdem dimineți, câștigăm amurguri,
Demne de privit, ce dispar subit.

Nu ne pierdem calea, dar ne zboară clipa,
Nu ne pierdem veacul, ci trece tacit;
Nu ne pierdem dorul, ne-avântăm aripa,
Dăm ocol prin lume, apoi am pierit.

Nu ne pierdem timpul, pierdem inocența
Când copilăria iute s-a sfârșit…
Mai rămâi, copile, azi îți simt absența,
Mai rămâi o oră, timp, nu fi calic…

99cb0679a522f01c5c49a5f4a644a000

D.P.

Dinu Popescu

Nu e timp…

N-avem timp, nu e deloc vreme
Să ședem pe prispă-n ceas nespus,
Să privim spre marea de lucerne,
Luminați de-al serii blând apus.

Nu e timp, dom`le, chiar nu e,
Ticăie mut ceasul infinit,
Nici să stau, nici să respir, de ce?
Totu-i repede, ori e pierdut tacit.

Nu e timp nici de-o îmbrățișare,
Nici de-un „te iubesc” șoptit subtil;
Ți-as fura măcar o sărutare…
Dar nu-i timp, căci timpul e debil.

Nu e timp să contemplăm ce-avem,
Nu e timp să strângem cât mai mult,
Noi nu stăm, noi alergăm și vrem
Să vorbim; nici vântul nu-l ascult.

Nu e timp nici să citim istoria,
Nu e timp să regăsim chemarea;
Vine-trece zi de zi iar gloria,
Se așterne peste ea uitarea.

Nici să mai uităm nu mai e timp,
Să zâmbim dansând printre păcate,
A căzut și aura de nimb
Printre-atâtea visuri spulberate.

N-avem timp deloc, nu avem vreme,
Azi ne naștem, frământați pierim,
Clipa trece, clipa nu discerne
Că al nostru ceas a fost labil.

Și din timpul ce a fost odată,
Dincolo de timp zăresc un gând,
Pe a vieții cale zbuciumată,
Timpul l-am pierdut atunci…sperând.

D.P.

Dinu Popescu

Dincolo de uitare

Toți uităm…și nu e oare timpul
Să ne desprindem astăzi de trecut?
De ce a fost, ah, ce a fost,
De ce a fost, de ce n-a fost,
Ah, și câte-ar fi putut să fie,
Și cum ar fi oare…de-ar fi fost…
Precum Dinică…a lumii nebunie,
Mă regăsesc și în ce-a fost

Și-n ce n-a fost.

Atâtea gânduri, vise, întâmplări,
Atâtea fapte, fantezii sau nu,
Realism și simbolism din taine triste,

Și romantismul ce le-ncheagă…dar și tu.

Și tu ești azi o tu, și mâine alta,
Din tu am făcut șirag de amintiri,
Iar când le pierd îmi spun iar asta-i soarta…

Ai fost o nestemată-ntre iubiri.

Uitarea se așterne precum neaua
După ce trei zile și trei nopți a nins,
Mai rămâne martoră doar Steaua

Ce sărutul de o clipă l-a surprins.

Fost-au multe graiuri și simțiri în lume,
Dar doar pentru mine tu ai fost
Cea ce în atâtea aiureli și glume

A dat existenței un blând rost.

Azi…mă las cuprins de amintiri,
Ca la o agapă le adun,
Șoapte, gânduri, taine și priviri,

Aș vorbi, dar nu știu ce să spun…

Azi mă trec, iar unii vor s-amâne,
Și regret, e adevărat, ceva,
Că de mâine nu va mai rămâne

Niciun strop din amintirea ta.

Sau va rămâne? Ori am sfidat chiar Moartea
Și te-am închis eu veșnic în coperți…
Acolo exiști și sălășluiești,
Iar oameni or trece
Și gânduri s-or sfârși,
Ziua s-o face noapte,
Iară noaptea zi,
Și totuși…
Tot acolo vei fi,
Vei sălășlui
Până ce întreaga suflare
a Universului
va pieri…

Sfârșit.

D.P.

Dinu Popescu

Oda iubirii

Iubita mea, iubita mea,
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii…
Te aștept pe-un colț uitat de Stea

Să fim din nou copii.

Iubita mea cu părul blond
Și ochii precum marea,
Cu zâmbet cald, ten rubicond,

Nu mai auzi chemarea…

Iubita mea cu păr şaten
Şi ochi căprui, serafici,
Ca doi copii uitaţi în tren,

Cuminţi şi singuratici.

Iubita mea cu păr roşcat
Şi ochii verzi ca plopul,
Cu un surâs îngândurat,

Amoru-ţi fuse scopul.

Iubita mea cu plete negre
Şi ochi ca abanosul,
Erai un vis de veghe,
Înnobilai frumosul.

Iubita mea, chiar te-am pierdut,
Un vers cu tine am furat,
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii,

De ce s-a întâmplat?

Iubita mea, un val spumos,
Iubita mea ce nu mai eşti,
Ar fi sublim, ar fi frumos

Să credem în poveşti.

Iubita mea, când n-om mai fi
Un trup din carne pură,
În spirit ne-om uni,

Pierduţi de orice ură.

Iubita mea, iubitelor,
Ce clipe-n doi am împărţit,
Cândva, cumva, n-a fost uşor,

Nu ne-am mai regăsit.

Iubita mea, iubita mea,
Ar fi frumos, ar fi divin,
De-ai străluci precum o Stea,

M-aş închina…Amin.

Iubita mea, iubita mea,
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii…
Te aştept pe-un colţ uitat de Stea

Să fim din nou copii.

D.P.

Dinu Popescu

Nostalgii

af1e0-tumblr_mj3ojfrd801rv5a3ko1_500
*
Atâta vreme s-a trecut…
Încă mă văd în tine;
Sunt un străin pierdut

Pe-aleea cu suspine.

Atâta timp, atâţia ani,
Iubiri, iubiri, iubiri…
Căzute toamna din castani,

Rămase-n amintiri.

Amor pe lunci, amor pe văi,
Amor strigat, amor tăcut,
Vitriolaţi fiind de văpăi

Din focul cel pierdut.

Poate că mi-o fi dor,
Sau poate-o fi mai bine,
Când totu-i muritor,

Nici dragostea nu ţine…

Te caut în zadar,
Te regăsesc doar ieri,
Iar zâmbetu-ţi ştrengar

Mă umple de poveri.

Mă simt un nor pe cer,
Sunt ca un Soare-n noapte,
O Lună ce stingher

Se pierde în etate.

Mă văd un vagabond,
Sau un boem artist,
Un punct pe mapamond,

În viaţă un turist.

Încă golesc paharul,
Mai pufăi din ţigară,
Privesc tăcut noianul,

Aşa mai trece-o seară.

A mai trecut o vară…

D.P.

Dinu Popescu

Vicii

Nu pot să fiu un artist
Fără să fiu un om trist..
Am nevoie de trăiri,
De povești și de iubiri.

Nu pot să fiu un actor
Fără să fumez de zor…
Nu interpretez nimic
Dacă nu bag un cui, zic.

Nu pot să pictez tablou
Fără muză și erou…
Dar pot să pictez ceva,
Un ungher, inima ta.

Nu pot să scriu niciun vers
Fără gândul cel imers
Adânc în cupa de vin –
Disperare și suspin.

Nu pot să cânt nici o strofă
Fără bis și fără sol
Și un mic strop de alcool,
Vai, ce muzicant frivol.

Nu pot să fiu un artist
Cât în viață sunt turist;
Dați-mi un pahar de vină,
Să mă-njunghie drept în splină.

D.P.

Dinu PopescuUn comentariu

Ultimele dorințe

Vreau să iubesc, vreau să fiu liber,
Vreau să fiu un colț uitat de stea,
Vreau să fiu poetul cel stingher,

Stihul vreau să-mi fie fulg de nea.

Vreau să fiu speranţă şi pasiune,
Vreau să fiu tăcere şi etern;
Nu e niciun pic de compasiune,

Niciun strop din eu nu mai discern.

Vreau să fiu cel ce am fost şi vreau
Să fiu cel ce ştiu că pot să fiu,
Daţi-mi o carafă, spun pe şleau,

Beau, fumez, iubesc…să pot să scriu.

Vreau să fiu un val de anvergură,
Vreau să fiu un licăr în noian,
Neatins de veac ori de uzură,

Să fiu breaz precum perenul cal troian.

Vreau să fiu acel ce voi rămâne,
Chiar și-atunci când Mortis m-o răpi,
Să păstrez doar gândurile bune,

Restul precum mine or pieri.

Vreau să fiu acela care-n noapte
Cântă ode doar la umbra Lunii,
Mă perturbă însă o etate,

Simt şi eu amarul slăbiciunii.

Vreau să fiu cel ce am fost odată,
Vreau să fiu cel ce în veci n-oi fi,
Din a existenţei hâtră soartă

Tot ce ştiu e că odată voi sfârşi.

Vreau să fiu un demn urmaş al sorţii
Pentru cei ce-au fost cândva model,
Să transcend de-a pururi vraja morţii,

Ăsta-l pot numi al vieţii ţel.

Vreau să m-odihnesc în fine-n pace,
Doar când ştiu că-n voi oi dăinui,
Printre atâtea zbateri de torace,

Calea mea prin ele mi-oi croi.

Rămas bun e doar la revedere,
Rămas bun, adio, pe curând…
Timpul trece, timpul nu discerne

Că am fost poet, om crud sau blând.

D.P

Dinu Popescu

Universul paralel

Mă văd pe mine cel
Din Universul paralel,
Iată-mă, chiar acolo,
Beau un vin și sper,
Sper că undeva,
În alt Univers,
Iubesc multe dame,
Scriu vers după vers.

Mă văd pe mine cel
Din Universul paralel,
Poate sunt mai falnic,
Sau mai tinerel;
Mă întreb, dar, tainic,
Sunt tot menestrel?
Of, așa departe-i
Universul paralel.

Mă văd pe mine cel
Din Universul paralel,
Parcă sunt mai trist –
Tot posac de fel…
Cine oare acolo
M-o fi abătut,
Prin ce muze oare
M-oi mai fi pierdut?

Mă văd pe mine cel
Din Universul paralel,
Oare-oi fi doar unul,
Sau mai mulți, stingher
Mă las purtat de gânduri,
O fi tot efemer?
Cum o fi peisajul
În Universul paralel?

Mă văd pe mine cel
Din Universul paralel,
Am mai scris o carte,
Sau un bilețel,
Dar…o fi tot noapte,
Sau doar zi? Cum cel
Eu din Universul paralel
Oi fi?

Și când n-oi mai fi aici,
Voi rămâne doar acel
Ce dăinuie încă
În Universul paralel;
Și de o fi bine,
Sau de-o fi mai greu,
Tot mai bine pare
În Universul unde
Ființez eu…
Paralel.

D.P.

Dinu Popescu

Testament

Petale fără de sfârșit (postum)

Pentru cei ce vor fi,
Las în urmă o carte,
Când și eu voi sfârși
Sub un veac de etate.

Pentru cei ce-or veni,
Las în urmă un gând;
Când or trece toți anii,
Voi mai fi doar cuvânt.

Am privit toți în zare,
Cu un rost sau anost,
Las în urmă o floare…
Pentru cei ce au fost.

Pentru cei ce-au crezut
Mă înclin și suspin,
Graiul meu rezolut
Mulțumește din plin.

Pentru cei ce-au iubit,
Am iubit înzecit;
Taine ne-au răsărit
Ori ne-au și chinuit.

Le doresc un blând zbor
Celor ce au visat;
Mă închin cu amor
Către cei ce-au creat.

Pentru cei ce citesc,
Înc-un vers din noian,
Ce se-nalță ceresc,
Iar apoi piere-n van…

Pentru muzele mele
Las un trandafir,
Să vă mângâie genele
Cu un rânjet subtil.

Pentru marea spumoasă
Las în urmă un mal,
Pentru Luna măiastră
Las în urmă un val.

Pentru valul ștrengar
Las în urmă un strop
Din pelinul amar…
Ăsta sunt…mizantrop.

Pentru gânduri în doi,
Pentru un eu și-o tu,
Doar o oră mai voi,
Sa ne fie atu.

Pentru eternitate
Las în urmă o carte
Cu versuri ciudate
Întru postumitate.

D.P. 

Dinu Popescu

Un scriitor nebun

Sunt doar un alt scriitor nebun,
Străpuns de gheara disforiei,
Zâmbesc amar, să nu mai spun

De icnetele abuliei.

Sunt doar un alt scriitor pierdut
Pe calea veșnicului ieri,
Același drum l-au străbătut

Și alți pacienți, în alte seri.

Sunt doar un alt scriitor vremelnic,
Ce naște stihuri din noian,
Un mizantrop ce samavolnic

Spulberă orice vis mundan.

Sunt doar un alt scriitor banal,
Un glas prea fad dintr-o mulțime,
Cândva, un pur emoțional,

Precum mulți alții din vechime.

Sunt un scriitor, un trecător,
Cel ce am fost, cel care sunt,
Mă nasc, trăiesc, iubesc şi zbor,
Nu sunt un demon, dar nici sfânt.

Sunt un scriitor cum tot au fost,
Și mulți, un timp, tot or mai fi;
O elegie fără rost,

Precum un gând ce se sfârși.

Sunt un scriitor, un vicios,
Beau vin, fumez, mi-e frig și dor;
Și da! iubesc tot ce-i frumos –

Platonic, deci sunt Zburător.

Și uite cum mă contrazic,
Am tribulații, am hachițe;
Sunt eu normal? Parol îți zic

Că mintea mea-i un ghem de ițe.

Gândesc, deci sunt, sunt, deci exist,
Sunt plin de-angoase, utopist,
Mă nasc și mor, chiar sunt imun;

Sunt doar un alt scriitor…nebun.

D.P.

Dinu Popescu

Poem anost

2016 - 1

Mă văd în povești spulberate
De veacul ce sâsâie mut,
Cât trece pe ceruri abstracte,
Un vers și un gând am pierdut.

Mă simt mai aproape de ieri,
Decât de mâine ori azi,
Iar roua ce scânteie seri
Se scurge din mituri când cazi.

În noapte lucesc licuricii,
Ziua e surdă chemarea,
Orbiți de elipsa tăcerii,
Ne pierdem adesea și calea.

Clipirea-i un zgomot amar,
Periplul, un tunet stingher,
Din somnul de-o viață tresar,
Tăceri grăitoare mă cer.

Alerg mai departe prin valuri,
E numen în cerul prea lin,
O viață ca un joc de zaruri,
Născută etern din pelin.

Nu sunt doar o dulce-aparență,
Nici tu doar un zâmbet ștrengar,
Iar minima noastră decență
Se pierde plutind în aval.

Iată cum sună uitarea,
Privește stânca din larg
Și simte sosind detașarea,
Din zare zărim un stindard.

Oferă-mi etern de o clipă,
Fă-mi mantie din candela ta,
Hai, zboară cu mine pe-aripă,
Vreau rana s-o pot mângâia.

Suflă-ți subtil păpădia,
Din ea mai dezlegi un mister,
Hai, leapădă-ți azi disforia,
Departe, iele te cer.

Tu ești și ego și spirit,
Și tot ce a fost ori va fi,
Pe tine te am, căci te merit,
Cu tine de gât voi sfârși.

Un strigăt răsună pârdalnic,
Ecoul se-așterne în vid,
Destinu-i adesea șăgalnic,
Atunci când nu-i mult prea acid.

Așa se sfârși omenirea,
Pierdută în șapte păcate,
Dar fuse prea crudă pieirea,
Odată, în timpuri uitate.

Salvez doar o filă din flamă,
E fila cu noi din trecut,
Stingă-se acum orice dramă,
Iubirea nici azi n-am pierdut.

Așa o fi fost ca să fie,
Așa va fi din ce-a fost,
Și tot ce nu va să mai fie,
Era doar un alt vers anost.

Și tot ce nu va să mai fie,
A fost un poem fără rost.

D.P.

Dinu Popescu

Paradisul și Iadul

Ai fost Paradisul și Iadul
 Ai fost un vis realist,
 Am fost al iubirii emul,

 Am fost un idealist.

 A fost de ajuns doar o clipă,
 De tine să devin nesătul,
 În doi am zburat pe-o aripă;

 Ai fost Paradisul și Iadul.

 Noaptea din nou mă surprinde
 Căzut pe gânduri și trist,
 Reveria în taină se-aprinde,

 Ai fost un vis realist.

 Pentru fiece clipă din noi,
 Absolutul n-ar fi fost destul,
 Și aflu, privind înapoi,

 Am fost al iubirii emul.

 Aspirând la o taină supremă,
 Prin sine, ca un cabalist,
 Amăgit de speranța eternă,

 Am fost un idealist.

 Am fost un idealist,
 Am fost al iubirii emul,
 Ai fost un vis realist,

 Ai fost paradisul și iadul.

D.P.

Dinu Popescu

Oda privirii mele

 Privesc în jur de-atâta amar de vreme,
 Cât peste acest veac se-așterne clipa,
 Mă năpădesc și gânduri efemere,

 Iar lacrima îmi sfâșie aripa.

 Privesc în jur…deci care-i rostul vieții,
 Când noi ne naștem toți cu-n jug în ceafă…
 Sub ramuri ne acuză-n taină morții

 Că iar ne ploconim la vreo mangafă.

Privesc în jur, a sucombat speranța,
Doar ce născuse…piere oropsita…
Un menestrel își murmură romanța,

 Actorii și-au pierdut ieri recuzita.

Privesc în jur, aud din depărtare
Cum ignoranța rage cu emfază,
 Și voi lupta până la ultima suflare,

 Un singur om, o singură pavăză.

Privesc în jur la cum se schimbă cerul,
 Văd oameni vii sau morți cum vin și trec,
 Și deslușind tot mai adânc misterul,

 Cortegiile în noapte le petrec.

 Privesc în jur și anii mă apasă,
 Căci ce a fost, în veci nu va mai fi,
 Nădejdile se scurg dinspre năpastă,

 La fel cum se mai scurse înc-o zi.

 Privesc în jur pierdut de a mea vreme,
 Din depărtare în răspăr mă pun,
 Iar timpul în final e cel de cerne

 Tot ce-a fost rău, indiferent ori bun.

 Privesc în jur, se termină cerneala,
 Penița decrepită s-a tocit,
 Un ultim vers se-așterne ca petala,

 De mâine voi veți spune „a privit”.

 Privesc în jur și simt în omenire
 Tristețe, penurie și păcate,
 Descumpănit, cu ultima sclipire,

 Tânjesc către un strop de libertate.

 Privesc în jur, azi vă privesc de-aicea
 De unde doar eternul o privi,
Precum strămoșii ce-au trecut răscrucea,

 Mă pierd în nopțile ce vor veni.

D.P. 

Dinu Popescu

Poem prostesc

Mă pierd în noapte,
 Mă pierd în Lună,
 Mă pierd în taine,
 În adevăr și minciună,
 Mă pierd în tine,
 Mă pierd în noi,
 În fiece clipă

 Divizată la doi.

 Mă pierd în zile,
 În luni și ani,
 Decenii și veacuri,
 Milenii și bani,
 Mă pierd în etate,
 În ce-a fost și va fi,
 În trecut și viitorul

 Ce se va sfârși.

 Mă pierd în nimicuri
 Și în idealuri;
 Mă pierd în mare,
 Purtat de-alte valuri,
 Mă pierd în nisip,
 În raze de Soare,
 Mă las mângâiat

 De gânduri amare.

 Mă pierd în abstract,
 Mă pierd în zadar,
 În vidul ciudat,
 În sărutul ștrengar;
 Mă pierd, iubito,
 În tot ce-am iubit,
 Cândva, îmi asum,

 De tine îndrăgostit.

 Mă pierd, dar de ce,
 Mă pierd, de ce nu?
 Și chiar de-i zadarnic,
 Măcar știi și tu;
 Și dacă mă pierd,
 Ne pierdem împreună
 În marea de iubire,

 Adevăr și minciună.

 Singur mă pierd,
 Cu tine mă pierd,
 Mă regăsesc doar
 În amorul incert,
 În noapte, în clipa
 Ce naște și piere,
 În banal, în secundă,

 În taine stinghere.

 Mă pierd în poem,
 Mă pierd în blestem,
 Mă simt un artist
 Spânzurat de-un ghem…
 În răspăr cu timpul,
 Cu lumea de azi,
 Mă voi găsi în Steaua

 Ce luce când cazi.

 Ador să mă pierd…
 Nu mă regăsesc…
 Mă pierd și mă pierd
 De tot ce-i lumesc,
 Iar de într-o zi
 Mă voi regăsi,
 Regăsirea va fi
 În infinitul ceresc.

 Mă pierd,
 Mă regăsesc,
 În acest

Poem prostesc.

D.P.

Dinu PopescuUn comentariu

Scrisoare către predecesorii mei

Mă simt împovărat de voi,
De voi, predecesorii mei,
De-a voastre veșnice scântei,
Căci voi ați fost urmașii grei.

Vă calc pe urme, recunoscător
Pentru ce voi din cărți mi-ați oferit,
Supliciul l-ați făcut mult mai ușor
Și un biet bou din jug ați dezrobit.

Vă simt și tumultul și tânga,
Mă regăsesc atât de mult în toate,
În patimi, zbucium și păcate,
Ce dăinuie-n final nu este mâzga.

Voi, ce astăzi din trecut veniți,
Cu voi am împărțit aceleași vicii,
Și schingiurile sunt aceleași, știți,
Din vremurile-n care mai erați aici.

O, filozofi, poeți și, o, femei,
Muzele creației, muze moarte,
Ați transformat bieți muritori în zei
Și ați născut commedia dell’arte.

Mă pierd în versurile mele atât de des,
Mă regăsesc în voi și cerul știe
Că nu sunt vreun nebun neînțeles,
Sunt doar un alt bolnav de abulie.

Și neaoș strig că nu m-am resemnat,
Îmi voi găsi într-un final și calea,
Atâta spleen și tot n-am sucombat,
Ibovnică supremă mi-este marea.

Zâmbesc șăgalnic și cu deferență,
Voi pregătiți-mi un pahar de vin,
Eu vin să facem schimb de experiență,
În compania dulcelui pelin.

Zâmbiți, căci vă voi face mândru,
Apoteoza astăzi v-o grăiesc,
Pentru o clipă sunt uman, nu sumbru,
Arhetipal refuz să-mbătrânesc.

Va las acum să v-odihniți în pace,
Eu sunt cordial, plin de recunoștință,
Ne vom vedea curând, coșciugul zace
Cu gândul la a mea ființă.

D.P.

Dinu Popescu

Rugăciune pentru România

Poate nu avem ce ne dorim,
Poate nu e timpul potrivit,
Poate cei ce astăzi mai iubim,

Poate vom transcende ce-am gândit.

Știm că noi putem mai mult de-atât,
Poate într-o zi vom reuși;
Cât speranța blândă n-am pierdut,

Nu contează cât vom suferi.

Poate am greșit, și chiar prea mult,
Poate n-am știut la timpul drept,
Dar ne-așteaptă-n față un trecut,

Dacă vom găsi drumul corect.

Poate zâmbetul e azi pierdut sau fad,
Poate schingiul e legat doar de cutume,
Dar până și schingiurile cad

Versuri în colecția de antume.

Nu decidem unde ne-am născut,
Dar alegem cum ne-așternem calea,
În neant sfârșește orice tumult

Când, în fine, ne găsim chemarea.

Vă conjur, trăiți, nu existați,
Cu prezență-n fiecare clipă,
Să visați, orbește să sperați,

Cât în zbor dați raită pe aripă.

Tot ce-a fost nu va mai fi mereu,
Astăzi iar renaștem reveria
Și lăsăm în urmă tot ce-i rău,

La mulți ani, români și România!

La mulți ani, Români, poporul meu,
La mulți ani plini de înțelepciune,
Vă urez milenii fără greu,

Precum o împlinită rugăciune.

D.P.

Dinu Popescu

Adio, România

Unde ne sunt poeții
 Pierduți printre păcate?
 Distrași de-amarul sorții,

 Atrași către etate?

 Unde ne sunt actorii
 Șăgalnici, mucaliți?
 Din ramurile florii

 Plecară veștejiți.

 Unde ai țării pictori
 Și-au lepădat pastelul?…
 Iar bravii noștri ctitori

 Au părăsit castelul.

 Unde ne sunt studenții
 Și emeriții lor?
 Cine mai scrie cărți

 Din nesecat izvor?

 Unde ne e istoria,
 Ștefan, Cuza, Mihai?
 S-a golit vistieria,

 Carnagiu-l vezi din Rai.

 Unde o fi viitorul,
 Sub jug l-am înrobit,
A emigrat poporul,

 Apoi ne-am răzvrătit.

Cu tânga înainte,
Tângă e și-napoi,
Pierduți printre cuvinte,

Ne-am subjugat și noi.

Toți împărțim o culpă,
A ignoranței vină,
Iar veșnica ocultă

Ne-njunghie drept în splină.

 Aleg să fac rocada,
 Căci m-am pierdut cu firea,
 Unde ne e izbânda,

 Care ne e menirea?

 Unde ne e speranța
 Și unde-i omenia?
 Rămas bun, libertate,

 Adio, România…

D.P.

Dinu Popescu

Ultima seară

E ultima seară din ultima vară,
Vântu-i tot mai rece, cafeaua e amară,
Trag ultimul fum din țigară,

Scufund pana în călimară.

În odaia ticsită de vreme,
Privesc către mine din ramă
Spre timpul ce clipa o cerne;

Amintirile tainic mă cheamă.

Inerent în albumul cu poze,
Pierdut de orișice dramă,
Mă lepăd doar azi de psihoze;

Cortegiul în noapte aclamă.

Privesc infinitul în ochi –
Recunosc, simt o brumă de teamă…
Sper doar să nu îl deochi;

Mirajul subtil se destramă.

Scufund pana în călimară,
Trag ultimul fum din țigară,
Vântu-i tot mai rece, cafeaua e amară;

E ultima seară din ultima vară.

D.P.

Dinu Popescu

Pierdut poet

giphy (4)

Vreau să mă pierd, să mă pierd în tine,
În zâmbetul tău cald, în lacrimi și suspine,
Să înot, să zbor din valurile mării,
Mângâie-mi sufletul cu genele uitării.

Da, mă simt pierdut, pierdut de a mea vreme,
Atât de distras de timpul care cerne
Infinitul născut din incert absolut,

Mă pun mai abitir în răspăr, rezolut.

Pentru o clipă, cândva, ne-am pierdut împreună –
Un joc în doi, cu adevăr și minciună,
Și visuri și trupuri cinașe, sublime,
Frumos…dar păcat, căci frumosul nu ține.

Singur rămas, mai am doar un ceas
Să mă pierd de tot, dar tot sunt distras.
Ce o fi după ce noi toți n-om mai fi?
Azi m-am născut și simt că tot azi voi muri.

Du-mă departe, departe în noapte,
Mângâie-mi trupul cu vorbe deșarte,
Șoapte, cuvinte, exortații în van,
Zbor departe, mă afund în noian.

Amintiri s-au pierdut, iubiri s-au pierdut,
Am rămas înghețat, surd, orb și mut,
Inert pe catafalc, cu floarea pe piept,
Nimic nu mai simt, nimic nu mai aștept.

Nu mai scriu, nu mai cuget, nu mai cred,
Postumitate, astăzi te transcend,
Un alt val trecut, un ultim concert,
Mă așteaptă în față un etern prea incert.

Privind înapoi, vor spune cei noi:
– Azi am mai pierdut
Un poet.

D.P.

Dinu Popescu

Fericire, blestem vinovat

 

Fericire, blestem vinovat,
Odată ce ai apărut,
Din Iad o flacără-ai rupt,
Cu tumultul tău nesecat;
Fericire, blestem vinovat.

Fericire, blestem vinovat,
De ce eu te-oi fi-ntâlnit?
În ochii ei te-am zărit,
Nici astăzi tot n-am uitat;

Fericire, blestem vinovat.

Fericire, blestem vinovat,
Pe culmile vieții-am zburat,
Tu sus în abis m-ai săltat,
Degrabă ai venit și-ai plecat,

Fericire, blestem vinovat.

Fericire, blestem vinovat,
Din patimi renaști prin mister,
Cu graiul tău efemer
Ce veșnic zbiară turbat;

Fericire, blestem vinovat.

Fericire, blestem vinovat,
Mă faci să cad în păcat,
Să rup jugul din lanț,
Apoi mă prăvăli într-un șanț;

Fericire, blestem vinovat.

Fericire, blestem vinovat,
Și de te-oi mai regăsi,
Pe veci te-oi blestema,
Iluzia s-o pot suprima;

Fericire, blestem vinovat.

Fericire, blestem vinovat,
Tu mă lași să mor,
De foame, de sete, de dor,
Te-am găsit, te-am pierdut, s-a-ntâmplat;

Fericire, blestem vinovat.

D.P.

Dinu Popescu

Ancestral

 Univers, destăinuie-ți tainele ancestrale,
 Readu-mă la forma mea inițială,
 Vreau să pătrund treptat enigmele tale,

 Din incipit și până-n clipa finală.

 Pierdut în sideralul tău mister
 Se-ascunde un vis frapant și nebunesc,
 Când stelele se nasc și apoi pier,

 Ca să-l destăinui voi să izbutesc.

 Roiuri de vieți trecute mii și mii,
 În față zeci și sute alte taine
 De gânduri ce posedă energii,

 Sub ramuri de petale și coroane.

Un răspuns la a enigmei veșnicii
Naște-o altă nouă întrebare,
Iar valuri ce se-nalță și pier vii
Plutesc pe a abisului uitare.

 Oferă-mi cu puterea ta voit abstractă,
 Izvor din gravitația lăuntricului zeu,
 Să fiu cuprins de-a tale taine sfinte,

 În panteismul spiritului meu.

 Sleit de distimia grăitoare,
 Ascultă-mi ruga, unică dorință,
 De-a revela suprema ta chemare,

 Cu acribie sper spre izbăvință.

 Deschide porțile,
 Înconjoară cerul,
 Privește în tine
Să înțelegi misterul.

D.P.

Dinu Popescu

Disperare

Disperarea mă-nsoţeşte,
Zi de zi şi ceas de ceas,
Mi-e amanta cea fidelă,

Vampa lumii şi-al ei glas.

Da, sunt disperat de sete,
De femei, de-atâta dor,
De cutume deșucheate,

Desfrânate, de amor.

Mă disperă chiar şi clipa,
Ce a fost, ce va veni,
Mă disperă neajunsul

De-a trăi încă o zi.

Mă disperă specia noastră
Și detest convieţuirea,
Mă disperă disperarea,
Mă disperă fericirea.

Mă disperă chiar şi scrisul,
În care mă regăsesc
Când, sleit de-atâtea gânduri,

Pe hârtie mă golesc.


Mă disperă Eternitatea,
Doar un alt banal cuvânt,
Ia priviți umanitatea
Cum se zbate spre mormânt!

Iau în braţe disperarea,
Nopți întregi dansez cu ea,
Dar o înșel cu detașarea,

Ca să zbiere nimfa mea.

Aşa, şi, care-i problema?
Disperarea e chiar viaţă.
Disperaţi suntem cu toţii

Încă de când stăm în faşă.

Doar motivele diferă
Și-nțeleg că totdeauna
Disperarea cea mai mare

Ne este chiar slăbiciunea;

Neputinţa, neajunsul,
Micimea speciei umane,
Efemerul şi banalul,

Tribulație şi frustrare.

Aşadar iau pana mea,
Îmi fac laț din disperare,
Să ne sugrumăm cu ea,

Să ne pierdem în uitare.

Veacuri multe de or trece,
Par ca ziua cea de ieri,
Peste alte veacuri multe,

Mâine tot la fel disperi.

Până n-o mai fi ţipenie
De picior ca să socoată
Timpul care tot va trece

Și mişcarea neîncetată.

N-or mai fi nici cărţi pe rafturi,
Nici pic de înţelepciune,
Vor sfârşi şi-acele glasuri

Care-nalță rugăciune.

Şi nici Soare, şi nici Lună,
Toate-toate n-or mai fi,
Poate omul să-nţeleagă

Nesfârşitul ce sfârşi?

Pentru Univers, o clipă,
Pentru noi, un Univers,
Asta suntem, asta este,

Mă retrag cu acest consens.

D.P.

Dinu Popescu

Ascult, privesc şi tac

 

 Ascult, privesc și tac…
 Lipsit de efuziune,
 Cu gând dionisiac,

 Spre-a lumii sciziune.

 Ascult, privesc și tac…
 Ascult de-o veșnicie,
 Căci a trecut un veac,

 Pierdut în abulie.

 Ascult, privesc și tac…
Privesc spre blânda Lună
 Și simt că mă complac

 În perena furtună.

 Ascult, privesc și tac…
 Și tac în timp ce strig,
 Iar glasul meu buimac

 Răsună doar în vid.

 Ascult, privesc și tac…
 Căci azi m-am regăsit,
 În zgomot de tic-tac

 Trupul l-am părăsit.

Ascult, privesc și tac…
Întru eternitate
Plutesc pe-aripi de noapte
Spre voi, posteritate;

Ascult, privesc și tac…

D.P.

Dinu Popescu

Pe Culmile Disperării

 Pe Culmile Disperării e tăcere,
Pe Culmile Disperării e pustiu,
Nimic nu naşte şi nimic nu piere,
Căci totul niciodată n-a fost viu.

Urc cu greu prin viscolul năprasnic,
Vin spre tine să-mi urmez chemarea,
Privesc în jur, e doar banal şi groaznic,
Şi mă întreb din nou „asta mi-e calea?”.

Drumul este tot mai greu, înceţoşat,
Şi m-am pierdut de unde am venit,
Mă simt înduioşat şi-nfricoşat,
Din spaima vieţii încă nu mi-am revenit.

Gata! Căci ăsta-i apogeul disperării,
De-aici încolo un pas nu mai fac,
Vreau să mă-nalț pe culmile uitării
Şi greaua mantie a vieţii o desfac.

Deodată, se opreşte brusc furtuna
Şi Stânca de pe Culme o zăresc,
E mai înaltă chiar şi decât Luna,
Mi-o amintesc, n-am s-o mai părăsesc.

O urc târâş, cu ultima suflare,
Şi e tăcere…e aşa pustiu,
Dar totu-i lin, nimic nu mă mai doare,
Durerea este doar pentru cel viu.

De porţi după ce trec răsare-o placă,
Citesc, adânc inscripţionat în ea,
Cuvinte ce par scoase dintr-o teacă,
Să le-nţeleagă chiar eternitatea:

Aici, Pe Culmile Disperării,
Aşteaptă în Vârful Pustietăţii,
Alinarea eternă a mirajului
Singurătăţii.

D.P.

Dinu Popescu

Aceleași Gânduri

Astăzi zăresc aceeași stâncă,
Lovită de același val,
Pe cer răsar aceleași stele,

Nisipul e la fel spre mal.

 Aceleași gânduri se perindă
 Prin mintea mea ce ca atunci
 Spre tine zboară-ntr-o aripă;

 Și totuși știu că n-ai s-ajungi.

 Aceleași vise spulberate
 Tot rătăcesc spre infinit,
 Când alte taine trec uitate,

 Dau împrejur necontenit.

 Aceeași Lună stă placidă
 Deasupra unui cerc banal,
 Aceiași nori ce ne veghează,

 Se-aștern precum același șal.

 Aceleași degete scriu astăzi
 Alte cuvinte, noi povești,
 Cu aceleași litere ce deunăzi

 Se întrebau pe unde ești.

 Același eu, nu sunt același,
 Totu-i la fel, dar e schimbat,
 Căci deși toate sunt aceleași,

 Ceva-ceva s-a disipat.

 Căci deși toate sunt aceleași,

 Tu nu mai ești. Și e păcat.

D.P.  

Dinu Popescu

Un Nomad

Sunt un nomad, atât cât pot să fiu,
Rătăcesc de ani prin ploaie și pustiu,
Sunt un copil bătrân, ori un cadavru viu,
În suflet car penița cu care-n noapte scriu.

Sunt un nomad, atât cât pot să fiu,
Căci m-am pierdut complet de vremea mea,
Mă regăsesc mai rar și nu mai știu
Cât timp va străluci și a mea stea.

Rătăcesc de ani prin ploaie și pustiu,
Iar gândurile grele mă-nsoțesc,
Dar nu-s posac și chiar deloc brudiu,
Aspir să scânteiez vidul ceresc.

Sunt un copil bătrân, ori un cadavru viu,
Cât încă mai cuget, etern întineresc,
Ca un copil iubesc, ca un copil zurliu,
Misterul lumii trag să-l deslușesc.

În suflet car penița cu care-n noapte scriu,
Luna răsare, atunci mă dezmorțesc,
Și tot ce-i efemer vreau să proscriu,
Atât cât voi alege să trăiesc.

În suflet car penița cu care-n noapte scriu,
Sunt un copil bătrân, ori un cadavru viu,
Rătăcesc de ani prin ploaie și pustiu,
Sunt un nomad atât cât pot să fiu.

D.P.

Dinu Popescu

București

 Printre blocurile gri
 Mă perind atât de des,
 Printre fețe mii și vii,

 Câte-un zâmbet am cules.

 Printre străzi ce prăfuite
 Reflectă lumina pură;
 Și păcate ispășite

 Printre strigăte de ură.

 Printre poduri și pasaje,
 Deasupra ori dedesubt,
 Printre treceri și pavaje,

 Zumzăitul ne-ntrerupt.

 Printre bănci și semafoare,
 Verde, roșu ori bălai,
 Aud strigăte, claxoane;

 Mai fumez puțin din pai.

 Printre parcuri și pridvoare,
 Centrul vechi și ponosit;
 Pe sub beciuri și balcoane

 Zace șanțul oropsit.

 Printre case maiestoase
 Și celule tenebroase,
 Se perindă grațioase

 Visele primejdioase.

Tot și printre toate trec
 Prin stufosul București…
 Dâmbovița, vinul sec,

 Capitală, casă-mi ești…

D.P.

Dinu Popescu

Tăcerea nopții

Urlă-n hău tăcerea nopții,
Sub clarul de blândă Lună,
Amuțiră codrii toți,

Hai să dansăm împreună.

De lume chiar nu ne pasă,
Afundați în așternut,
Timpul trece, nu ne lasă

Să ne pierdem în trecut.

Cântec de sirene-n luncă,
Colo-n mare, peste ocean,
Sub o rază, pe o stâncă

Din abisul pământean.

*
Ce tăcere grăitoare
Așternută-n lumea toată;
Rece și mistuitoare,

Porți armura detașată.

Căci s-a spulberat iubirea,
Ca şi cum nici n-ar fi fost.
Cât de tristă-i amintirea,

Nimic nu mai are rost.

Urlă-n hău tăcerea nopții
Şi îl cheamă pe Morfeu
Să aline graiul sorții

Cu toiagul său de Zeu.

D.P.

Dinu Popescu

De azi nu te mai iubesc…

 

De astăzi nu mai pot să te iubesc,
De astăzi încetezi să fii a mea,
De astăzi în prezent mă regăsesc,

De astăzi mă alung din lumea ta.

De astăzi nu mai ești nimic
În locul unde, cândva, ai fost tot,
Iar tot ce a contat și ai iubit

Se regăsește-n adjectivul fost.

De astăzi eu îmi caut drumul meu,
Pe o cărare-ndepărtată de a ta,
Iar cea pe care noi am fost cândva

Va fi pierduta rază dintr-o stea.

Căci astăzi am uitat și ce n-am vrut,
Iar numele-ți e o față în mulțime,
Din mintea mea definitiv pierdut,

Îl caut în lista de omonime.

D.P.

Dinu Popescu

Zâmbet hoinar

 

Și Luna îmi zâmbește
 Și stelele-mi zâmbesc,
Pe marile speranțe

 Mă sui ca să privesc.

Și ramuri se cunună
 Sub o coroană vie
 Și se prelinge-o brumă,

 Un strop de veșnicie.

 Și marea-nvolburată
 Se clatină-n abis,
 Pe calea zbuciumată

A unui tainic vis.

 Și cerurile toate
 Mi se deschid în cale,
 Ce vremuri deșucheate

 Se întrevăd în zare.

 Până și eu mă tremur,
 Iar genele le plec,
 Căci mai mereu mahmur,

 Tot beau din vinul sec.

 Ca-n prima zi iubesc
 O splendidă poveste,
 Și stelele-mi zâmbesc

 Și Luna îmi zâmbește.

D.P.

Dinu Popescu

Steaua căzătoare

A căzut o stea în fața mea,
Gonind s-acceadă spre o altă lume,
Din sideralul turn de catifea,

S-a detașat de-angoase și cutume.

A strălucit pe cerurile-nalte,
Răsfirându-și razele amorfe,
Se perindau în jur lumile toate,

Fiindu-i inspirație pentru strofe.

În zorii dimineții a răsărit,
Dansând cu inimile calde,
Și a apus la ceas de asfințit,

Lăsând în umbră alte stele fade.

Simțind mocnita veșnică văpaie
Ce impregnează-al sorții infinit,
Aprinsă de un înger în odaie,

A licărit placid, necontenit.

S-a perindat pe sinuoase poteci,
Sorbind din pocalul reveriei,
Sădindu-și farmecele intrinseci,

Absorbite de mrejele-abuliei.


Și steaua plânge, cine oare-ar crede
Că stelele se-nalță și-apoi pier,
Printre mistere ce par a le transcende,

Se sting lucind în absolutul efemer.

La o secundă înainte de plecare,
Vă-mpărtășesc secretul meu,
Străfulgerat de-o adiere în odaie:

Steaua aceea fost-am eu.

D.P.

Dinu Popescu

Într-o zi nu voi mai fi…

 Într-o zi nu voi mai fi
 Primprejur ca să grăiesc,
Nu mă veți mai auzi,

 Iar eu n-am să mai privesc.

 Într-o zi voi dispărea,
 Va veni și acea zi
 Când nu voi mai transpărea

 Pe tărâmul pământesc.

 Într-o zi voi fi pierdut
 Într-o rază din vreo stea,
 Detașat, plăpând și rupt

 De ce-a fost în lumea mea.

Într-o zi eu voi pleca
 Și în urmă va rămâne
 Doar o carte, mantra grea,

 Răsăritul va apune.

 Într-o zi voi fi cenușă
 Răspândită-n patru zări,
 Pe cărarea jucăușă

 A altor placide mări.

 Într-o zi voi fi amintire,
 Povestită, sper, frumos,
 Iar șăgalnica-mi privire

 Va fi în albumul gros.

 Într-o zi nu voi mai fi
 Nici măcar o amintire,
 Când totul se va sfârși,

 Va rămâne doar neștire.

 Într-o zi toți vom pleca –
 Poate ne-om reîntâlni,
 Iar de nu ne-om revedea,

 Eu vă las această zi.

 Într-o zi va fi o zi
 În care ne vom trezi
 Și va fi ultima zi,

 Iar apoi vom putrezi.

 Va fi o zi,

 Într-o zi…

D.P.

Dinu Popescu

Clipe

  Vor fi câteva clipe –
 Izvorâte din alte clipe
 Ce vor fi fost clipele

 Unor viitoare clipe.

 La fel cum au fost clipe
 De incipit și clipe

 De sfârșit.

 Clipele se nasc,
 Cresc, trăiesc,

 Trec și se sfârșesc.

 Clipele devin amintiri
 Și amintirile la rândul lor
 Se nasc, cresc și trăiesc,
 Apoi dispar în infinitul

 Ceresc.

 Noi am fost o clipă,
 O clipă de sublim,
 O clipă impregnată

 Pe altar divin.

 Și clipa aceea
 A devenit amintire
 Și amintirea s-a pierdut și ea
 Într-o altă clipă
 Devenită amintirea

 Clipei de ieri;

 Și m-am trezit brusc,
 Răvășit și buimac,
 Transpirat și revoltat

 Și oarecum pierdut,

 Comemorând clipe de trecut

 Și privind către clipele de viitor.

 Apoi m-am trezit placid,
 Iar clipele de viitor
 Au devenit clipe

 Din trecut.

 Apoi am înțeles subit,
 Într-o noapte geroasă,
 Că am adunat clipe de trecut

 Și nu vor mai fi alte clipe de viitor.

 Mi-am încuiat clipele în cufăr,
 Sub cheie, cu lacăt abstract,
 Și am târât cufărul sub Lună,

 Pe un mal (de lume uitat).

 Apoi am privit răsăritul
 Cum lumina cufărul meu,
 Iar ultima rază a devenit ultima clipă

 Ce reflecta norii lacătului greu.

 Și-am îngropat colo în mare,
 La mal sub nisip,
 Clipele de trecut și din viitorul

 Care atunci s-a sfârșit.

 Apoi mi te-ai alăturat tu
 Și toată suflarea omenească cu tine,
 În clipa izvorâtă parcă

 Din alte clipe sublime.

 …apoi nu a mai fost nimic,
 Nici Soare, nici Lună,
 Nici Eu și Tu,

 Nici praf de stele…

 A rămas doar
 O absolută

 Tăcere.

D.P.

Dinu Popescu

Detașare

 

Ți-aș mai spune „te iubesc”,
Chiar pentru ultima dată,
Aș voi să-ți mai șoptesc,
Într-o noapte luminată.

Te-aș mai dezmierda puțin
Când răsare blânda Lună,
Într-un cor stelesc, sublim,
Pe care-am dansa-mpreună.

Am mai râde doar în doi,
Așa cum făceam odată,
Ale tale coarde moi
Mi-ar grăi ca altădată.

Ți-aș spune că ne-am pierdut,
Devenind un el și-o ea,
Eu, un alt necunoscut,
Tu, o umbră din ceva.

Mai puteam să fim cumva,
Dincolo de-acest sfârșit?
De azi nu te-oi mai vedea
Ca atunci când te-am iubit.

Ca un înger decăzut,
Devii doar o piesă-n vulg,
Moare ultimul sărut,
Iar sublimul s-a pierdut.

Cândva ai fost infinit,
Candelă-ți era privirea,
Erai totul și-am crezut
Că ne va salva iubirea.

Acum ești doar efemer,
Filă din trecut, un zlot
Pierdut pe-o cărare-n ger
Și găsit de vreun netot.

Acum nu-mi mai amintesc
Și te-alung din gândul meu.
Ai fost glasul îngeresc…
Am uitat, eram ateu.

D.P.

Dinu Popescu

Transcendent

 Arta transcende mistere,
 Reflexia mi-e oglindită de stele,
 Luna răsare, îmi șoptesc în tăcere,

 Sunt emulul viselor mele.

 Te privesc cu un zâmbet placid,
 Cu dorință ascunsă în vid,
 Prin sute de gânduri cerești

 În care tu sălășluiești.

 Încerc să m-ascund de-amintiri
 Pierdute în glasul subtil
 Al blândelor mele iubiri

 Din vremuri trecute tiptil.

 Copilul se joacă timid
 În valul ce piere la mal
 Și crește și-i tot mai avid

 Să treacă de-al vieții hotar.

 Descoperă tainele lumii,
 Se-afundă în ele abil,
 Devine apoi nestatornic,

 Pierdut de eternul futil.

 Ca o lumânare grăbită
 Ard anii trecuți spre aval;
 Se-așterne tăcerea subită

 Pe cercul măreț și oval.

 Mă pierd ca să mă regăsesc,
 Doar o clipă petrec eu cu mine,
 Iar tot ce-i divin ori lumesc

 Devine un tumult de sine.

 Găsesc absolutul abstract,
 Fericirea, o simplă iluzie,
 Aleg să nu mă complac

 Pierdut în această confuzie.

 Trecut, prezent și viitor
 Se unesc într-o Fata Morgana,
 Miraj fad și înălțător,

 Ce spulberă strașnic coroana.

 Accept doar că nu vreau s-accept
 Să fiu altă harpă comună,
 Excedat de acest concept,

 Mă lepăd de orice cutumă.

 Mă văd în orice clipire
 Sculptată de imaginea ta
 Ce acum schițează-o mijire

 Privindu-mă în fulgul de nea.

Transcend mistere ancestrale,
Oglindite în roiuri cerești.
Sunt emulul viselor mele,

Divine și atât de lumești.

 

link > Sting – Desert Rose

D.P.

Dinu Popescu

În umbra ta

În umbra ta se naște umbra mea,
Răsare detașată și tăcută,
Urmându-ți negrul voal de catifea,
Peste poteca cenușie cunoscută.

În umbra ta răsare steaua mea,
Arzând lăuntric marea de văpaie,
Mângâiată de eternul fulg de nea
Ce scânteie și astăzi în a ta odaie.

În umbra ta curg sure amintiri
Ce ne-au surprins atât de des, tiptil,
Atâtea gânduri, șoapte și priviri,
Uitate în cotlonul unui vis subtil.

În umbra ta rămâne numai spleenul,
Inefabil, intrinsec, un rău tacit,
E afon destinul…disonant refrenul
Pe care am dansat când ne-am îndrăgostit.

În umbra ta se-nalță noi angoase,
Căci umbra mea n-o poate atinge pe a ta,
Sunt două umbre de orgolii stoarse,
Umbrite de-o dâră de-etcetera.

În umbra ta se scurg zile ploioase
Și nopți blânde și reci de iarnă grea,
Când toate anotimpurile sunt geroase,
Umbra ta îmi încălzește umbra mea.

În umbra ta încă se scriu în șoaptă
Poeme ce destăinuie povești;
Poeți și cititori și floarea dalbă,
Dacă asculți, se-ntreabă cine ești.

În umbra ta privesc smerit,
Mă regăsesc la nesfârșit
În clipa mocnită de infinit,
O clipă-n care ne-am iubit.

În umbra ta
E umbra mea.
În umbra mea
Ești tu.

D.P.

Dinu Popescu

Eu, Străinul

 

 Eu sunt străinul care te iubește,
 Cu glas tăcut, pustiu și-ntunecat,
 Din umbra unui câmp de flori albastre,

 Grăiesc sincer, subtil și răspicat.

 Eu sunt străinul care te adoră,
 Precum adoră cititorul un poet
 Ce-n orișicare-ncețoșată seară

 Își cheamă muza-n ceasul desuet.

 Eu sunt străinul care te privește
 Cu patos, tumult și-o infinită dorință,
 Precum privesc un șir de nestemate,

 Mă las purtat de-a amintirilor tendință.

 Eu sunt străinul ce l-ai cunoscut,
 Atunci când poate nu mai vrei să știi,
 Și din al tumultului urlet neîntrerupt,

 Te chem sperând o oră să-mi mai vii.

D.P.

Dinu Popescu

Slalom printre cuvinte

 Din paleta incomensurabilă de cuvinte felurite,
 Mă strădui se le-aleg pe acelea potrivite,
 Cu ajutorul cărora să pot să mă exprim

 Când voi să îți șoptesc un sincer aferim!

 Din paleta incomensurabilă de cuvinte felurite,
 Mă strădui să contez pe-acelea explicite,
 Ce licăre mocnit în marea de ignoranță,

 Găsind în ceață bruma de speranță.

 Din paleta incomensurabilă de cuvinte felurite,
 Mă strădui să evoc modele făurite
 De gândul ce se-afundă în abis,

 Să caute fărâmele de Paradis.

 Din paleta incomensurabilă de cuvinte felurite,
 Mă strădui să găsesc sintagme fericite,
 Fac slalom alegând atent cu un vătrai

 Alegorii destoinice de a intra în Rai.

 Din paleta incomensurabilă de cuvinte felurite,
 Mă strădui să creez stihuri deosebite;
 Având în călimară al tău chip sublim,

 Din flăcări născocesc un Iad Divin.

D.P.

Dinu Popescu

Străina mea

Noi suntem doi străini de altădată,
 Străini care cândva s-au cunoscut,
 Sub clar de Lună, într-o seară-ndepărtată,

 Îmi amintesc și când, și cum s-a petrecut.

 Noi suntem doi străini în noapte,
 Care cândva au împărțit simple povești,
 Gânduri și taine, mii și mii de șoapte…

 Eu sunt aici…Tu oare unde ești?

 Noi suntem doi străini, iubito,
 Mai știi, așa-ndrăzneam să-ți spun cândva,
 Când împărțeam săruturi incognito

 Pe maluri și pe creste, undeva.

 Suntem doar doi străini și-atât,
 Străini ce au legat taine-mpreună,
 Povești și vise ce s-au petrecut,

 A căror reverii azi mă sugrumă.

Noi suntem doi străini pierduți
 Pe calea amintirilor ce ne mai leagă,
 Și totuși încă-n vis tu mă săruți,

Și chiar de ești departe îmi ești dragă.

 Suntem străinii care s-au iubit,
 Mai știi tu oare cum era, străino,
 Când pe alei ne perindam necontenit,

 M-auzi dacă îți strig în taină „vino”?

 Eu și tu suntem străini, e aievea,
 Dar vreau să-ți mai transmit încă un gând,
 Ai grijă tu, străino, de-amintirea mea,

 Cât om mai viețui pe-acest ciudat Pământ;

 Unde am ajuns cândva să împărțim
 O părticică din a noastră plinătate
 Și-n doi am reușit să deslușim

 Cum a trecut o bucățică de etate.

 E absurd, ridicol, chiar grotesc,
 Aș vrea să-mi storc și ultimul meu neuron,
 Să uit că suntem doi străini, și e prostesc,

 Dansăm pe muzica unui destin afon.

Privește-mă, sunt un străin, străina mea,
 Dar ochii tăi îmi spun că mă cunoști,
 Sunt prea distanți și prea anoști;

 Mi-ești o străină…ești străina mea.

D.P.

Dinu Popescu

Adio…dar rămâi

 Când tumultul e de prisos,
 Mă-ntorc la ziua cea dintâi,
 Să îți șoptesc neputincios:

 Adio…dar rămâi…

 Când pe cărări cutreier trist
 Și răni vechi tot hârâi,
 Luna se-nalță cu dichis;

 Adio…dar rămâi….

 Când noaptea-ți face așternut,
 Prin visul tău bâjbâi
 Și îți șoptesc neîntrerupt:

 Adio…dar rămâi…

 Când răsăritul a apus
 În marea de lămâi,
 Răsună gândul nesupus:

 Adio…dar rămâi…

 Când însuși cerul s-a-ntristat
 La al meu căpătâi,
 O Stea mai cântă murmurat:

 Adio…dar rămâi…

 Angoasele s-au perimat,
 Sufletul mi-l zgâlțâi,
 Iar dragostea s-a spulberat;

 Adio…dar rămâi…

 Adio…dar rămâi,
 Rămâi în gândul meu,
 Și-ți voi șopti mereu:

 Adio, dar rămâi…

D.P.

Dinu Popescu

În fața morții

În fața morții zăbovesc,
Sătul de tot ce e lumesc,
Și o conjur să ne unim
Și împreună să murim.

 Iar ea privește prin hotar,
 Perfidă și tăcută,
 Oi vrea să-ți fac și un altar

 Să fii satisfăcută?

 Te-aștept de-atâta amar de vreme
 Să-mi ieși odată-n cale,
 Am scris o sută de poeme

Cântându-ți osanale.

 Nu vrei să vii, te înțeleg,
 Atunci, hai, dă-mi voință
 Să mă transform în sacrileg,

Să mor cu biruință.

 E cu putință să-ndrăznești
 Să mă sfidezi în față?
 Când eu te chem și tu nu-mi vii,

 Ești searbădă, ori hoață?

 Te duci la oameni inocenți,
 Le ieși subit în cale,
 Adulmeci și intransigent

 Îi iei cu tine-n zare.

Și imprecații îți rostesc,
Ei vor să te sugrume,
Dar știi tu oare, dragă Mors,

Câți vor să te cunune?

 Peregrinări tot văd că faci
 Și unde nu ți-e locul,
 De ce insiști să te complaci,

 Nu-ți mai găsești sorocul?

 Te tot fălești că ești temută,
 O spaimă blestemată,
 Dar tu ești doar o biată ciută,

 Haină, înverșunată.

 Iar eu te aștept și tu nu-mi vii
 Să-mi oferi alinare,
Ți-am pregătit romanțe mii,

Ca ultimă suflare.

 Hai, vino să te-mbrățișez,
 De ce îmi ești timidă?
 Ți-e frică? Ori ai vrea să cred

 Că mantia ți-e sordidă?

Te-am așteptat atâta timp
Și mi-ai zâmbit placidă,
 A venit ceasul ca-n estimp

 Să-ți spulber coroana silfidă.

 Și n-ai voit să mă-nțelegi,
 Știu că te temi, ți-e frică,
 Iar de în ochi mă vei privi

 O să-ți pierzi o aripă.

 Să știi că nu mă păcălești,
 Iar eu nu fug ca tine,
 Vei vrea să mă îmbrățișezi

 Și nu vei da de mine.

D.P.

Dinu Popescu

O poveste

 

 A fost o poveste ca orice poveste,
 Cu incipit, punct culminant și sfârșit,
 Petrecută pe meleaguri terestre

 Unde cândva amândoi ne-am iubit.

 A fost o poveste sublimă,
 Un dans de iele abstract,
 În cântec de harpă divină,

 Șoptit subtil pe-nserat.

 A fost un etern de o clipă,
 În antract îl revăd zi de zi,
 Agale-am zburat pe-o aripă,

 Aflând ce înseamnă să cazi.

 A fost o odă cerească,
 Născută din vis pământesc,
 Transpusă pe calea măiastră

 De-al nostru murmur lumesc.

 A fost o închisoare de îngeri,
 Cu cheia pierdută-n abis.
 Așteptam luminatele seri,

 Căutam paradisul promis.

 A fost o legendă parșivă,
 Scrisă în toamna târzie
 De inima mea cea captivă…

 Rămasă acum mai pustie.

 A fost sau n-a fost? Nu mai știu,
 Dar oare la ce-o mai conta?
 Când totul e mort, iar eu viu.

 Măcar de-aș putea-o uita.

 

link > Leonard Cohen – Here It Is

D.P.

Dinu Popescu

Vis burlesc

b61d0-eye-universe

Închid ochii, m-avânt în abis,
Oniris, de ce m-ai ucis?
Mă poartă un înger prin vis,
Privesc paradisul promis.

Sastisit de speranțe deșarte,
De-atâta rizibil lumesc,
Prin ceruri de stele abstracte
Revăd un spectacol burlesc.

Percep împrejur găunoase
Glasuri sordide ce pier,
Mai abitir mă zăresc în angoase,
Misterele morții mă cer.

Inefabile taine mă cheamă,
Delir și cât patos lumesc,
Prea multă tăcere și larmă,
Diavoli și îngeri vorbesc.

Ascunde-te, suflet candid,
Păstrează-ți și-acum inocența,
Rămâi detașat și placid,
Evită complet afluența.

Și nu te lăsa dus de val,
Dar nici nu-l sfida cu-ndârjire,
Curentul e atrabilar,
Te trage parșiv spre neștire.

Iubirile strigă destoinic,
Apoi se destrămă în van,
Eternul burlac nestatornic,
Copilul cu spirit hoinar.

Ataraxia îmi șade pe umeri,
Paseismul îl resimt tot mai greu,
Mă lepăd de-adâncile temeri
De-a pierde ce n-a fost al meu.

Mă lepăd de mantia cea grea,
Prin mine în mine privesc,
Deci trupul…deci trupul durea,
E timpul să îl părăsesc.

Când arta sublimă se naște,
În spasme de-amor pământesc,
Artistul și muza blestemă
Fortuitul divin ori lumesc.

Se spulberă visul deodată,
Devine din nou taciturn,
Pe calea ce a fost impregnată
De-al aștrilor susur nocturn.

Răsună reflexia din val,
Umbrită de stânca cea rece,
Mirajul se-îndreaptă spre mal
Când Luna pe cer se petrece.

Sună ceasul, răvășit
Părăsesc glasul stelesc,
Mă trezesc strigând şoptit:
Am trăit un vis burlesc.

D.P.

Dinu Popescu

Eternitate

 Eternitate, oare te voi zări cândva,
 Va fi pentru un ceas, dar cât îmi va părea?
 Îți voi desluși chipul și zâmbetul senin,

 Vom mai sorbi o gură din cupa cu pelin…

 Și când la ceas de seară în ochi ne vom privi,
 Mireasma-ți amăruie mă va năpădi.
 Și îți voi râde-n față când te vei apropia

 Sub clar de Lună plină, și nu mă va durea.

 O stâncă las în urmă, izbită etern de-un val,

 Adio, dar mă-ntorc cu valul iar la mal.

 Priviți-mă, voi fi aici, voi fi departe,
 Vom fi-mpreună atunci,
Eternitate.
 D.P.

Dinu Popescu

Slalom prin Univers

Printre stele, printre nori,
Printre galaxii uitate,
Nedescoperite zări
Printre visuri spulberate.

Printre abisuri mii și mii,
Alte nopți și zile fade,
Zburau temerile vii,
Viața într-o clipă cade.

Printre măști de porțelan,
Traversate de etate,
Pe umeri de capelan
Șade-aceeași nedreptate.

Printre toți cei ce au fost
Și cei care or să vie,
Care-o fi al lumii rost,
În marea de penurie?

Printre gânduri ce se zbat,
Zăbovind la ceasul nopții,
Zburătorul rău blamat
Spulberă izbânda sorții.

Printre suflete sordide –
Prada propriei ignoranțe,
Blazate și cabotine,
Serbede, fără speranțe.

Printre tot ce-i vechi și nou,
Acum vin, de-acuma plec,
Suprimat de-acel cavou
Al anilor ce trec.

Printre ravisante taine
Excedate de divin,
Se-așează alte coroane
Cu miresme de pelin.

Timpul e ineluctabil,
Relativ – concept abstract,
Îl conjur imperceptibil
Să rămână în antract.

Printre toate-n Univers
Totul trece în divers;
Tot ce-a fost, tot ce va fi,
Avem în această zi.

D.P.

Dinu Popescu

Sărutul mării

 Îmbrățișează-mă val, sărută-mă mare,
 Când sub clar de Lună plină
 Rătăcit privesc în zare,

 Contemplând noaptea senină.

 Valul tău spumos și blând
 Mă curăță de tristețe;
 Al tău sur cântec plăpând

 Îmi șoptește noi povețe.

 Vreau să mă cufund în tine,
 Pierdut de ani și cicatrici,
 Iar Luna să mă aline

 Sub un dans de licurici.

 Falnică și languroasă,
 Ești brutală ori placidă,
 Într-o viață de angoasă

 Pe-a lumii cale sordidă.

 Te agiți și te calmezi,
 Iei și vieți, oferi și vise,
 Corăbiile le ghidezi

 Pe-a tale eterne seișe.

 Mai abitir tot mai departe,
 Nici măcar mai simt nisipul,
 Se afundă, dispar toate,

 Iară ție îți văd chipul.

 În larg mă perind acum,
 Nu mai simt nici pic de dor,
 Distanțat de-acest zbucium,

 M-adâncesc să pot să zbor.

 Îți zâmbesc de după val,
 Mă săruți, te iau în brațe;
 Totu-i vechi, totu-i actual,

 Alte valuri trec uitate.

 Contemplând noaptea senină,
 Rătăcit privesc în zare,
 Stelele și Luna plină

 Mă petrec spre detașare.

D.P.

Dinu Popescu

Din trecut

 A mai trecut o clipă,
 A mai trecut un veac,
 Pe-a timpului aripă,

 Efemer și neînfricat.

 Am mai băut un vin,
 A mai trecut un ceas,
 Când sub a nopții Lună

 Stelele prind glas.

 A mai trecut platonic –
 Amară o iubire;
 Placid și nestatornic,

 Nu-mi mai ies din fire.

 A mai trecut un gând,
 Din a speranței vină
 Se întrevede-n zare

 O brumă de lumină.

 A mai trecut o lecție,
 Am mai trecut un test,
 În a vieții corecție,

 Destoinic sau pe șest.

 Am mai trecut pe-aici,
 M-am perindat pe-acolo,
 Un Veni, Vidi, Vici,

 Dar cum o fi dincolo?

 Am mai trecut în doi,
 Unul pe lângă altul,
 Privindu-ne în ochi –

 Așa ne-o fi fost datul.

 Am mai trecut pe-a lumii
 Sinuoasă potecuță,
 Sub roua dimineții

 Se răsfira pierdută.

 A mai trecut un vers,
 Mai izbăvesc o strofă;
 Pe calea mea am mers

 Cu o sclipire-amorfă.

 Acum mă trec și eu,
 Va las un gând final;
 Mă duc să mă petrec

 Pe cerul ancestral.

Am trecut eu,
Veți trece voi;
Viața-i un val
Accidental.

D.P.

Dinu Popescu

In vino veritas

Mai dă-mi un pahar de vină,
Roşu şi înțepător,
Să descânt a nopții taină

Ce mă scânteie de dor.

Mai toarnă-mi un pic din sticlă,
Să mai beau măcar un strop,
Gustul tainic mă furnică,

Să-l alung din cap nu pot.

Umple somelier paharul,
Din butoiul cel de veci,
Să-mi înec în el amarul

Nopților blânde și reci.

Iar când o-nvăța să înoate,
Să mai verşi încă un val,
Sec, plin de singurătate,

Pentru gândul cel final.

Hai Dionis, vino Bacchus,
Să bem și să ne-amăgim
Că în lume e dreptate

Și clipa o păcălim.

Vinul ascultă cum vina
Îi șoptește bând tihnit,
Iar apoi stinge lumina

Peste veacul cel sfârşit.

Dulce, sec, amar ori acru,
Precum viața vinul este,
În divinu-i buchet sacru

Șade-o eternă poveste.

D.P.

Dinu Popescu

Când vine seara

Când vine seara și, plăpând,
Luna răsare din mare,
Cu inima-mi tremurând,
Privesc rătăcit în zare.

Când la al nopții miez senin
Mă afund lin în uitare,
Golind cupele cu vin,
Tânjesc spre detașare.

Când în al clipei sideral
Glas al sorții prigonește,
Eu mă pierd spre un aval
De vise vechi dintr-o poveste.

Printre aburi de pelin,
Cuget limpede-n tăcere
La noțiunea de divin,
Ascunsă sublim în stele.

D.P

Dinu Popescu

Pe barca vieții

Ca o barcă este viața,
Al ei Căpitan eu sunt,
Ne rămâne doar speranța
Atunci când totul e crunt;

Și vâslind cu demnitate,
În aval, către apus,
Regăsindu-ți în etate
Anii ce prea brusc s-au dus,

Cu un zâmbet fad, dar dulce,
Mulțumit de ești cu tine,
Valul te ia și te duce,
Navigând printre destine;

Iar când cei ce te-nconjoară
Te privesc doar la trecut,
Precum un apus de vară
Ce în mare s-a pierdut,

Să nu ai niciun regret,
Ăsta este rostul vieții,
Tot ce-i nou ori desuet
Piere în abisul nopții.

Seara se lasă din nou,
Mâine răsăritul vine,
Graiul unui biet stilou
Scrie „totul va fi bine”…

D.P.

Dinu Popescu

O clipă

Mai oferă-mi doar o clipă,
De speranță, de etern,
Şi deschide-ți o aripă,
Alină-mi zâmbetul tern.

Mai oferă-mi doar o rază,
Să mă mângâie tăcut;
Așteaptă o clipă, piază,
Să contemplu ce-am avut.

Mai oferă-mi doar un zâmbet
În al nopții dulce ceas,
Sunt nostalgic și ascet
Şi schițez un bun rămas.

Mai oferă-mi amintirea
Nopților sfinte de vis;
A trecut dezamăgirea
Ca regretele-n abis.

Mai oferă-mi glasul tău,
Să răsune înc-o dată,
Iar apoi să zbor în hău,
În eternitatea vastă.

Mă desprind, mă detaşez,
Mulțumesc pentru-acest rost
Şi pios te-mbrățişez,
Rămas bun, asta a fost.

D.P.

Dinu Popescu

Scrisoare din al doisprezecelea ceas

 Într-o noapte caldă, cu privirea goală,
 Îmi înmoi penița, blând, în călimară,
Să aștern tăcut, la ceasul etern,

 Ultima poveste, strigătul suprem.

 Detașat și rece, în răspăr cu noaptea,
 Pregătit în fine să-mi înfrunt etatea,
 Către eternitate adresez un gând

 Și cu paradoxul fac un legământ.

 Lume pustiită de cugetători,
 Ți-ai pierdut speranța, ai capul în nori,
 Dar închide ochii, pune-ți o-ntrebare,

 Care este scopul în planul cel mare?

 Voi să vezi absurdul din orice clipire,
 Stai și-nghiți amar, cu dezamăgire,
 Înecat în gândul banal și efemer,

 Pierzi revelatorul adevăr suprem.

 Privește, ascultă, simte acum sclipirea,
 Cugetă o clipă: care e menirea?
 De unde venim, spre ce ne-ndreptăm?

 Ignoranța crasă haideți s-o blamăm.

 Și prejudecată și iluzia ternă
 Cum că tot e bine dacă ne schimbăm;
 Măștile și visul, iluzie eternă,

 Ce e autentic hai să ne-ntrebăm.

 Câtă nedreptate, tragi-comedie!
 Câte vise moarte, în eter pierite;
 Siderat asist, dar m-am detașat,

 Când speranța moare, privești relaxat.

 O hârtie pune preț pe-a noastră viață,
 Ăsta e semnalul fără de speranță,
 Viața atârnă tristă de un fir de ață,

 Unul joacă jocul, altul țese-n ceață.

 Fericirea zace, veșnică iluzie,
 De o clipă atârnă sinuosul ei ceas;
 Hedonism frapant, ars ca un tăciune,

 Din glasul cel sfânt ce a mai rămas?

 Ultima picătură s-a scurs din călimară,
 Păstrați-mi în gând strigatul mut.
 Din tăcere voi veghea la ceas de seară,

 Contemplând distant un paradis pierdut.

 Un ultim legământ,
 Un ultim gând;
 Ne revedem

 Curând.

link > Elvis Presley – My way

D.P.

Dinu Popescu

În Răspăr

 În răspăr cu timpul fost-am totdeauna,
 Cu al său susur grabnic, efemer și rece,
 Contemplând distant paradisul jalnic,

 Fără să îmi pese dacă stă sau trece.

 În răspăr cu lumea fost-am totdeauna,
 Cu al său tumult veșnic, sado-hedonist;
 Printre-atâtea griji, am avut doar una,

 Să păstrez distanța, asta mi-e speranța.

 În răspăr cu tine fost-am totdeauna,
 Cu ale tale eterne basme dintr-un vis,
 Să dispară toate, dar ceva rămâne,

 Amintirea vie, menestrelul trist.

 Fără să îmi pese dacă stă sau trece,
 Să păstrez distanța, asta mi-e speranța;
 Fără să îmi pese de tot ce e sfânt,
 Conturându-mi singur propriul legământ.

D.P.

Dinu Popescu

O stâncă

 O stâncă adăsta tăcută-n mare,
În ticăitul veșnicului ceas,
Lovită sacadat de timp și de uitare,
În mii de ani nu s-a clintit un pas.

Treceau prin fața ei eternități și vise,
Și oameni vii sau morți veneau-plecau,
Precum treceau corăbiile în vremuri triste,
S-aștepte o clipă ei nu conteneau.

Paradisiace ori luciferice abisuri,
Și răsărit ș-apoi un alt apus placid,
Aceleași gânduri, alte compromisuri,
Spectacolul uzual și insipid.

Printre anotimpuri seci și efemere,
Zile și nopți de-octombrie ori de mai,
Pluteau constant vapoarele stinghere,
Oropsite de credința că există rai.

Și de-o-ncălzea o rază dinspre soare,
Ori de-ngheța un veac în iarna grea,
O Stâncă îndura cu detașare,
Fără să-i pese de capriciile de stea.

Privea, dar rămânea veșnic tăcută,
O străbătea adesea doar un gând:
Din ce suflet pustiu se naște arta?
Pe o planetă care pare un mormânt.

D.P.

Dinu Popescu

În larg

 Ridică ancora, toate velele sus,
 E timpul să vâslim spre apus;
 Trage de cârmă să ne-ndepărtăm de mal,

 Atârnă pe catarg steagul final.

 De pe ponton se întrevede-n zare
 Un delfin ce înoată rătăcit în mare;
 Cu 40 de noduri ne cățărăm pe val,

 Un pescăruș zboară departe pe fundal.

 La proră șade semeț bravul căpitan,
 Domină atent și sigur vastul ocean;
 Spre pupă-și face de lucru un marinar,

 Pe dreptu-i umăr șade un papagal ștrengar.

 Da-i bice, marinare, vântul e perfect,
 Cu pânzele sus, pe vasul desuet!
 În larg ne perindăm de ani în șir,

 Iar marea ne va fi veșnicul cimitir.

 Corabia e lovită de furtună,
 Velele se rup, catargul ne sugrumă,
 Cârma se-nvârte haotic în gol,

 În adâncuri ancora se-afundă domol.

 Ultimul gând,
 Mă scufund

 Și apoi zbor.

D.P.

Dinu Popescu

Straini în noapte

 Privește! Sunt stele sub clar de Lună,
 Așa era și când ne-am întâlnit,
 Era idilic, feeric, chiar clișeic,

 Al nostru unic început finit.

 Privirea-ți căpruie, ochii-mi fascinați,
 Glasul lin reverberând în noapte,
 Pe plajă, pe nisip noi stam culcați,

 Printre cuvinte, mângâieri și două șoapte.

 Și legăminte-n valuri ce curgeau,
 Rostite din speranțe de iubire,
 Poeme adânci buzele ne scriau,

 Pe frunte, gât și coapse-n întuneric.

 Pasiune, vise și un dulce vin,
 Așa e o poveste de iubire,
 Cu gust bogat și-aromă de pelin,

Lucește și se stinge cadaveric.

 Acum, aceiași ochi privesc distant
 Și detașat, chiar dureros de rece,
 Totul e diferit, nimic nu s-a schimbat,

 Doar timpul cel placid în valuri trece.

 Precum trecem noi,
 Doi străini în noapte,
 Ca și cum în veci

 Nu ne-am fi cunoscut.

 Nu ne-am fi iubit…

D.P.

Dinu Popescu

Ultima privire

 Vreau să te privesc, dar în tăcere,
 Să îți contemplu fiecare gând,
 Amintindu-mi clipe și crâmpeie

 Și conturând un ultim legământ.

 Vreau să te privesc cu ochii minții,
 Cu aceeași profunzime și căldură
 Lipsită de străfulgerarea rece

 Și de coșmarul unei nopți de ură.

 Vreau să te privesc de la distanță
 Și poate că așa e cel mai bine,
 Să te sărut, să te descos în ceață,

 Dar detașat, de tine și de mine.

 Vreau să te privesc la malul mării
 Sau chiar pe piscul unui vârf de munte,
 Pe-alei ce înconjoară azi uitarea,

 Știu că tu nu mai vrei s-auzi chemarea.

 Vreau să-ți arunc o ultimă privire,
 Precum al verii ultim dulce-apus;
 Plutesc efemer pe-adierea uitării,

 Mă las purtat inert, de valuri dus.

 Vreau să te privesc,
 În zadar.
 D.P.

Dinu Popescu

Învață-mă să iubesc

Învață-mă să iubesc…ca și cum n-aș fi iubit vreodată,
Învață-mă să iubesc…ca și cum inima nu mi-ar fi scrum,
Readu-mi în suflet pasiunea vie de-altădată,
Ajută-mă să uit că inima-n bucăți mi-e sfârtecată.

Redeschide-mi cu cheia iubirii tale sufletul ferecat,
Redă-mi bucuria de a retrăi un ultim început,
Lasă-ți zâmbetul să-mi mângâie strigătul mut,
Ajută-mă să-mi regăsesc glasul pierdut.

Oferă-mi răgaz și crede în destinul nostru,
Vreau să pot să cred și eu ca la-nceput;
Într-o lume în care am ars definitiv cuvântul „noi”,
Vreau să pot din nou să mă împart la doi.

Dă-mi un sărut etern într-o noapte de vară,
Îmbibă-mi rănile adânci în mare cu iubirea ta,
Vreau să simt cum într-un vis renasc a doua oară,
Iar acel vis să poarte numele și-amprenta ta.

Ți-aș încredința vremelnicele mele vise,
Ți-aș cere tot, apoi ți-aș oferi înzecit,
Dar nu mai risc alte deznodăminte triste,
Prefer să rămân rece, detașat și pustiit.

D.P.

Dinu Popescu

Aceea, Ea

„Eu vreau să fiu Aceea”,
Așa îmi zise ea,
„Aceea, și nu alta,
Vreau să fiu acea Ea.

Să-ți amintești de mine
În orișicare noapte,
De nu voi fi cu tine,
Să-mi simți dulcile șoapte.

Etern întipărită-n minte
Vocea-mi să-ți rămână,
Cele două cuvinte
Etern să ți le spună.

Și de vei vrea să fugi
Până-ți simți pieirea,
Oriunde te-ai ascunde,
Să-mi vezi mereu privirea.

Pe-alei când vei umbla,
Un gând să ai în minte,
Să simți cum mâna mea
De mână te cuprinde.

Când pleoapele le-nchizi
În somnul cel de moarte,
Să ai în amintiri
Aceleași blânde șoapte.”

Așa a zis, e adevărat,
Adânc m-a tulburat;
N-a fost nici prima, nici a doua,
Dar doar ea a contat.

Și n-am crezut la început,
Dar ea a fost vitează.
Acum am înțeles:
Doar ultima contează.

D.P.

Dinu PopescuUn comentariu

Rătăciri lexicale

 Promiscuu ador hedonismul lumii
 Și mă petrec prin zilele și nopțile verii,
 Mă distanțez prin ani, irosind clipele uitării,

 Călătorind în abisul nefiresc al pustietății.

 Nici eu nu înțeleg ce mă urnește
 Să mă complac într-o furtună efemeră;
 Pe-a vieții cale nimic nu răzbește

 Să treacă de a morții taină blând-severă.

 Cu detașare falsă mă consum în mine
 Și îmi închid cu lacăt al spiritului glas,
 Și de mor azi, ori nu, aștept ziua de mâine,

 Să vină, s-o privesc, să-i spun iar „bun-rămas”.

 Corabie rătăcită, pierdută în furtună,
 Orbecăind pe-o mare ce pare veșnic sură,
 Privind-o implacabil cum valuri mii le poartă,

 Călătorind spre-a nopții vină-ntunecată.

 Când se va opri, se va opri vreodată,
 Sfârșitul cum va fi, blând ori intrinsec?
 Ce mă consum cu asta?! Zâmbesc amar;

 Oriunde și oricum totul e banal și în zadar.

D.P.



Dinu Popescu

Zvâcniri toracice

 Cu toate că privesc, ascult atent și simt,
 Totul e-ncețoșat, văd aura de nimb.
 Îmi amintesc, deodată, vag și neprevăzut,
 Câteva clipe funny de pe la început.
 Când nopțile stăteam și vorbeam pân-la 4
 Și-mi alinai subtil sufletul meu acru.
Emoții mii și mii mă cuprindeau sporadic
 Când te zăream venind spre locul nostru falnic.
 Cum mâna ți-o strângeam, tremurând, în palmă
 Și atunci când mai tăceam, sorbeam puțin din zeamă.
 Te mângâiam în păr și te țineam în brațe,
 Mă doare sufletul, mă sfâșie-n torace.
Zvâcnește și zbate de parcă-ar fi pe moarte
 Și glasu-i sideral are întâietate.
 Aș vrea să-l amuțesc, dar e cu neputință,
 Îmi depășește parcă întreaga mea voință.
 -„Oprește-te odată”, nu vrea deloc s-asculte.
 Ce dialog tâmp, speranțele-s pierdute.
 Îmi rulez o țigară, îmi fac și o cafea,

 Dar taci odată, băi, mai dă-te-n pana mea.

D.P.

Dinu Popescu

Defecte divine (cugetările unui ateu spiritual)

 Mici suntem toți, priviți de sus, și tot mai mici ne facem,
 Pierduți în griji minore zi de zi ne complacem.
 Când ne uităm spre cer, privindu-ne destinul,
 Ne place-atât de des să invocăm divinul.
 Jalnic obicei, dictat de neputință,
 Din patetism abstract și lipsă de voință.
 Cogniția-i dificilă, răspunsul nu-i facil,
 Așa că luăm de-a gata orice răspuns umil;
 Cu aroganță credem că suntem diferiți,

 Speciali și, totodată, de rele etern feriți.

 Dar unde-i Dumnezeu, spre ce ungher privește
 Când nedreptatea pură în lumea sa lovește?
 Hai să gândim o clipă, să nu mai fim conduși,
 Să ne-ntrebăm logic: de ce suntem supuși?
 De ce-acceptăm ușor oricare aberație,

 De ce nu luptăm brav și fără moderație?

 Privim în altă parte, când nu vrem să vedem,
 Sau imolăm gândirea, ca-n zei să mai credem,
 Uităm pe loc, de-ndată, tot ce nu vrem să știm,

 Reținem doar ce vrem și știm doar ce voim.

 Când ne vom întreba unde ne e menirea?
 Cum fiecare clipă-ți aduce etern pieirea;
 Distrași și amăgiți pierdem din ochi sclipirea,

 Apoi iar sărutăm amar dezamăgirea.

 Noi suntem Dumnezeu, și nu-i o blasfemie,
 Nimicul este tot, sfârșitul nu-i pieire,
 Divinul e creat de-a omului gândire,

 Doar în absurd există acea dumnezeire.

 Diavol sau divin, nu-i nici o diferență,
 Au amândoi aceeași sublimă impotență;
Credința este moartea oricărei gândiri

 Și amăgirea eternă a falșilor martiri.

Cu abnegație abrog întreaga Inchiziție
 Și v-adresez un gând izvorât din cogniție:
 Gândiți-vă o clipă cât suntem de mici,

 Dar de măreți și totuși atât de diferiți!

 Când vom avea puterea de a nu mai fi creație,

 Atunci vom evolua spre-o nouă agregație.

*Absurditatea religiei: Condamnă ateismul, susținând că știința nu are încă toate răspunsurile și dovezile la întrebările absolute ale umanității, în timp ce pretinde că deține adevărul suprem, fără a avea nicio dovadă.

D.P.

Dinu Popescu

Glossa vieții (în ritm abstract)

 În noapte, tăcere, reflexia umbroasă a Lunii,
 Pe plajă stă trează memoria vie-a furtunii,
 În aer, miresme, îmbătate de crudul amor,

 În valuri o stâncă privește placidă în gol.

 E iarnă, e rece, vântul urlă turbat, 
 La ceasul etern așteaptă un vis înghețat. 
 Pe seară se-ascunde speranța vie a minunii, 

 În noapte, tăcere, reflexia umbroasă a Lunii.

E vară, trecuse demult timpul pentru visat,
 Un nor rătăcit se-ncovoaie pe ceru-nstelat,
 Îl privesc, contemplând suma cunoașterii lumii,
 Pe plajă stă trează memoria vie-a furtunii.

 Viitor din trecut, de veacuri aceasta-i uzanța,
 În clipa de-acum se naște ori piere speranța;
 Pestriți pelicani dansează pe plajă în zbor,
 În aer, miresme, îmbătate de crudul amor.

 Spiritual detașat, privesc Pământul de sus,
 Ard în furnal, redevin steaua de la apus.
 Mă las purtat de coasa cea rece domol,
 În valuri o stâncă privește placidă în gol.

 În valuri o stâncă privește placidă în gol,
 În aer, miresme, îmbătate de crudul amor,
 Pe plajă stă trează memoria vie a furtunii,
În noapte, tăcere, reflexia umbroasă a Lunii.

 D.P.

Dinu Popescu

Înțelesuri

 Toate cuvintele, cu feluritele lor înțelesuri, din toate limbile Pământului, ușoare, grele sau abstracte, toate-mi sunt inutile. Căci din această paletă incomensurabilă de opțiuni diverse, nu-l găsesc pe acela pe care să ți-l pot adresa doar ție. Cuvântul. Cuvântul care să îți releve un adevăr suprem, astfel încât să înțelegi. Cine sunt. Cine ești. Ce însemni pentru mine. Cât însemni pentru mine.

 Comunicarea dintre oameni e adesea deficitară. Deși vorbim mai mult ca oricând, comunicăm mai puțin ca niciodată. Umplem spațiile goale, pătrunse de tăcerea ce devine adeseori apăsătoare, cu vorbe aruncate-n van, înșiruiri de litere organizate care spun totul, reușind totodată să nu exprime nimic.

 Comunicarea dintre noi, însă, e absolut inexistentă. Paradoxal, noi eram aceia care doar dintr-o privire ghiceam cuvântul nerostit din gândul celuilalt. Ne repezeam să grăim la unison aceleași metrice fraze și idei, nutrind și dezvoltând aceleași înțelesuri, fără să planificăm o clipă asta, ca două inimi, precum mecanismele unui imaginar ceas inextricabil, sincronizate într-un dans a cărui perfecțiune apoteotică redefinește însuși înțelesul cuvântului sublim.

 Comunicam în sincronicitate divină, vibrând ca două unde, precum doi atomi indivizibili în haosul primordial.
Iar acum, la ceasul târziu și întunecat, nici un cuvânt din toate limbile felurite ale pământului nu găsesc ca să pot exprima ceva atât de simplu și, totuși, atât de complicat.

 Chinuindu-mă în continuare cu acribie întru găsirea unor noi înțelesuri, îți transmit pe cale empatică un ultim gând. Un cuvânt. O literă.

 D.P.

Dinu Popescu

Depărtare

 Acum nu ești aici să-ți mai surprind surâsul
 Sau să privim în taină, îmbrățișați, apusul;
 Ți-am zis să pleci și-n clipa următoare
 Te-ai depărtat subit, ai dispărut în zare;
 Mi-ai aruncat privirea de pe urmă
 Și-am ajuns distanți să ne zâmbim în glumă,
 Gândindu-ne că poate-a fost destinul,
 Nimic mai fals, e doar incertul, nu divinul.
 Și dacă ne-am reîntâlni noi – cei din urmă,
 Ne-am privi cu pasiune, iubire, sau cu ură?
 Indiferența doare cel mai tare;

 Eu te privesc acum, la fel, din depărtare.

D.P.

Dinu Popescu

Of course…

Nu există genialitate fară nebunie. Banalul are totuşi limitarile lui. Normalul e cu mult supraapreciat.
Poți fi însă fericit complăcandu-te in normal.
Asta nu înseamna ca toți nebunii sunt geniali, dar categoric toți genialii au o doza semnificativă de nebunie.

D.P.

Dinu Popescu

Nestemate

Mii de nestemate se petrec în zare,
Pietre adunate pe a vieții cale;
Când privesc în zare, în liniştea serii,

Se aşterne blând lumina uitării.

Le cuprind deodată voios cu privirea,
Le culeg in gând, ele-mi simt menirea.
Voi să le vorbesc, nu-mi răspunde glasul,

Propria-mi conștiință, mi-am găsit şi naşul.

Mă aplec sporadic şi cuprind în palmă
Pietricica vie cu miros de damă,
Iute-o strâng în brațe, în taină-o dezmierd,

Doar pentru o clipă, știu ca am s-o pierd.

Pietricele multe le strivesc cu pasul,
Însă la acelea nu le aud glasul.
Doar o mână mică m-aplec să ridic,

Ca să-mi însoțească veşnicul meu dric.

Zboară pe cărare, sar de colo-colo,
Când privesc în urmă nu mai sunt acolo;
Şi privesc în față, alte pietricele,

Nestemate vii ale viselor mele.

D.P.

Dinu Popescu

Îmi amintesc…

 Îmi amintesc, iubito, îmi amintesc în noapte,
 Cu sufletul înecat de alcool și pustietate,
 Cu mintea îmbătată de al tău parfum,

 Cu speranțele și visele prefăcute-n scrum.

 Îmi amintesc absurd, îmi amintesc în tăcere,
 Regret fiece clipă din viața ce nu piere;
 Mă rog să am puterea de-a scrie un final,

 Într-o lume plină de haos, banal și bizar.

 Îmi amintesc de tine, îmi amintesc de noi,
 De clipa divizată tainic și sublim în doi,
 Dacă într-un moment timpul l-aș putea opri,

 Pentru veșnicie clipa aceea aș retrăi-o, știi…

 Îmi amintesc și tac, îmi amintesc și strig,
 Și rămân fără voce și mi se face frig,
 Îmi amintesc, mă zbat, îmi amintesc și plâng,

 Aștern un ultim vers cu mâna tremurând.

 Îmi amintesc, zâmbesc, în gând te-mbrățișez,
 Mă fulgeră durerea, apoi mă detașez,
 Cu lacrima uscată și privirea pierdută,

 Caută-mă, voi aștepta-n noaptea trecută.

 Pierdut de tine m-am pierdut pe mine;
Ziua trece, noaptea nu mai vine
 Să îmi aline amarul de pustiu.
 În zori vreau să nu mai fiu

 Viu.

D.P.

Dinu Popescu

Invinctus – by Wiliam Ernest Henley

„
 Trecând de noaptea grea din jurul meu,
 Neagră ca iadul fără de sfârșit,
 Îi mulțumesc oricărui dumnezeu

 Pentru sufletul meu necucerit.

 În gheara sorții strâns fără cruțare
 Nu am dat înapoi și n-am strigat
 Lovit de întâmplările amare

 Capul mi-e-nsângerat, dar nu plecat.

 Dincolo de blesteme și de lacrimi,
 Pe-acest tărâm de umbră subjugat,
 În anii plini de amenințări și patimi

 Sunt și voi fi la fel, neînfricat.

 Nu mai contează cât de aspru-i drumul,
 Ce liste cu pedepse vin mereu,
 Eu, azi, al sorții mele sunt stăpânul-

 Sunt căpitanul sufletului meu.

”

Dinu Popescu

Paradox mental

 
Sunt un paradox pentru mine însumi.
 Mă regăsesc ca mai apoi să mă pierd din nou.
 Sunt trecutul pierdut într-un prezent desprins din viitor.
 Sunt marea de încredere ce se varsă în oceanul îndoielii.
 Sunt corabia ce rătăcește efemeră în mijlocul oceanului.
 Sunt stânca implacabilă care privește distant corabia.
 Sunt roca speranței din vârful muntelui înalt al pustietății.
 Sunt hoinar cu mintea într-o lume secată de visuri.
 Sunt în contrast absolut cu umanitatea și în sincronicitate pură cu Universul.
 Sunt în răspăr cu mine însumi.
 Privește-mă de la distanță și vei vedea paradisul feeric.
 Apropie-te puțin și vei observa conturul întunecat.
 Privește-mă în oglindă și vei înfrunta iadul luciferic.
 Sunt un om al contrastelor absolute.

 Sunt un paradox pentru mine însumi.

D.P.

Dinu Popescu

O Stea

 Vreau să mă regăsesc, nu pot…
 Mă simt pierdut, rătăcit, rece, simt că nu-mi mai aparțin.
 Aș vrea să mă caut și să redevin din nou al meu,
 dar sunt conștient de utopicul gândului meu.
 Paradoxal, știu unde m-am lăsat.
 Mai bine zis, știu unde am rămas cândva, dar asta nu mă ajută;
 Și timpul mi-e potrivnic…
 deși nici de mi-ar fi infinit nu ar avea vreo importanță.
 De la distanță, Eu cel de acolo mă privește și așteaptă,
 biet inocent idealist pierdut…
 nu vei ști niciodată că aștepți în van un tren ce nu va mai sosi vreodată…
 ești prea departe ca să poți simți, să poți conștientiza asta.
 Oare ți-e bine acolo? Știu că ți-a fost cândva…
 Bucură-te de acel loc în continuare, căci acolo te va găsi sfârșitul veacurilor.
 Eu nu mai pot ajunge la Mine…sunt prea departe, iar calea e inaccesibilă,
 închisă și ferecată pe vecie, ungher străfund, rece și întunecat,
 știi oare că ai luat cu tine un prizonier viu, ce a rămas acolo, într-un colț uitat?
 Pierdut definitiv de mine, acum ce-aș mai putea să fac?
 Păstrează-mă, și amintirea-mi vie te va veghea, căci eu nu mai sunt aici ca să o fac.
 Eu am rămas acolo, iar de vei vrea să mă găsești cândva,
 nu m-ai pierdut niciodată, sunt în același loc unde am fost mereu:

 Sunt o stea care strălucește în inima ta.

 

D.P.

Dinu Popescu

Departe de Mine

 E liniște…e frig…e ceață…
 Nu mai e nimic din ce a fost,
 Idilicul de ieri, incertul de mâine,
 Toate sunt mute în sunetul tăcerii
 asurzitoare de azi;
 Într-una din clipele trecute m-am pierdut pe mine,
 Nu pot să mă mai regăsesc acum,
 Am rămas în urmă, într-un loc
 uitat oare și de tine?
 Undeva unde nu mai pot intra nici dacă vreau,
 Într-un loc care a fost cândva al meu,
 dar nu-mi mai aparține.
 Am rămas acolo, ascuns, mut și pierdut pe veci,
 iubito,
 Am rămas să îngheț în singurătate și uitare,
 Într-un colț îndepărtat de mine, de tine,

 Într-un ungher din inima ta.

D.P.

Dinu Popescu

Poem Abstract

 Aș vrea, iubito, să-ți sărut buzele moi,
 Să fim îmbrățișați precum o carte,
 Să-mi petrec mâinile pe umerii tăi goi,

 Șoptindu-ți un poem de dragoste în noapte.

 Și visători să fim, privind contemplativ spre Lună,
 Iar al plăcerii geamăt luminat de stele,
 Reverberând în codrii unei mări de ură

 Eterul ce va succeda viselor mele.

 Începutul, falnic precum o scânteie,
 Și curge-n valuri râul de iubire…
 Sfârșitul zace trist, tăcut, în dans de iele,

 Stă mutilat, mimând un chip de fericire;

 Plătind la poarta destinului îndrăzneala

 de a iubi în promiscuitate.

D.P.

Dinu Popescu