Hai, iartă!

Twisted-History-Floating-Candle2

Hai, iartă acum omenirea,
Prea mult și amar a greșit,
La ceasul ce-aduce pieirea
Și-ncepe un nou nesfârșit.

Hai, iartă acum inocența,
De jale, de-amor și de dor,
Amară precum indecența
De-a naște și-a piere cu zor.

Hai, iartă acum nepăsarea,
De veacuri păcat oropsit,
În zare se-aprinde uitarea
A toate ce am pătimit.

Hai, iartă acum reveria
De-a crede că ești infinit,
Suflarea, iubirea, scânteia,
Un suflet, un suflu sfârșit.

Hai, iartă acum și iubirea,
Amorul în taină trecut,
Durerea, amarul, neștirea
A tot ce cu ea s-a pierdut.

Hai, iartă acum dumnezeul
În care o viață-ai crezut,
Creat de om e și zeul,
Putere el chiar n-a avut.

Hai, iartă acum, iartă-ți arta,
Ca tine, din tine-a născut,
Când pleci numai ea ține poarta,
Rămas bun, alt spirit pierdut.

Hai, iartă-te acum și pe tine,
Și iartă-i, dar iartă-i pe toți,
Iar dacă n-o faci, atunci cine
S-aprindă lumină la morți?

Hai, iartă, hai, iartă, copile,
Pământul pe care-ai trăit
Și zboară, și zboară, copile,
Și uită că ieri ai murit.

tumblr_m9kvd7wW8b1rdvkvho1_500

D.P.

Dinu Popescu

Univers

giphy (10)

Univers, vreau să mă văd în tine,
Să te cuprind în clipa-ncețoșată,
Iar tu să simți și să exiști prin mine,
Ca siamezii să-nfruntăm moartea turbată.

Vreau să-ți simt astăzi energia
Ce circulă prin trupu-mi efemer
Și să-nfăptuim în doi magia
Ce naște doar în focul cel stingher.

Mai știi tu oare…când erai copil,
Sau tu mai știi ce-ai fost în altă viață?
Oare timpul era la fel…debil?
Oare ceața era tot pâclă deasă?

Mai știi în clipa zero cum a fost?
Atunci când tot era pustiu și rece…
Era mai bine sau era anost,
La fel cum este timpul care trece.

Aș vrea să fiu o jertfă nesfârșită
Pe-altarul blând al veșnicei speranțe,
Sacrific tot, dar îmi doresc voință
Ca să transcend dincolo de nuanțe.

Mai dă-mi o oră sau mai dă-mi un veac,
O viață, o clipită de etern;
Și vin și trec…la fel ca un resac,
În fața morții viața mi-o aștern.

Ori, Univers, tu ești acela ce sunt eu,
Și eu sunt doar o umbră dintr-un tu;
Deci mă întreb, am devenit un zeu?
În existența noastră este vreun atu?

Unește-mă cu tine,
Există prin mine;
Și noi, tu și eu,
Abis, mare, cer, stele…

Am fost,
Rămâi,
Timpul trecu…

tumblr_o4tau1S2zW1rvn6njo1_500

D.P.

Dinu Popescu

Poem anost

2016 - 1

Mă văd în povești spulberate
De veacul ce sâsâie mut,
Cât trece pe ceruri abstracte,
Un vers și un gând am pierdut.

Mă simt mai aproape de ieri,
Decât de mâine ori azi,
Iar roua ce scânteie seri
Se scurge din mituri când cazi.

În noapte lucesc licuricii,
Ziua e surdă chemarea,
Orbiți de elipsa tăcerii,
Ne pierdem adesea și calea.

Clipirea-i un zgomot amar,
Periplul, un tunet stingher,
Din somnul de-o viață tresar,
Tăceri grăitoare mă cer.

Alerg mai departe prin valuri,
E numen în cerul prea lin,
O viață ca un joc de zaruri,
Născută etern din pelin.

Nu sunt doar o dulce-aparență,
Nici tu doar un zâmbet ștrengar,
Iar minima noastră decență
Se pierde plutind în aval.

Iată cum sună uitarea,
Privește stânca din larg
Și simte sosind detașarea,
Din zare zărim un stindard.

Oferă-mi etern de o clipă,
Fă-mi mantie din candela ta,
Hai, zboară cu mine pe-aripă,
Vreau rana s-o pot mângâia.

Suflă-ți subtil păpădia,
Din ea mai dezlegi un mister,
Hai, leapădă-ți azi disforia,
Departe, iele te cer.

Tu ești și ego și spirit,
Și tot ce a fost ori va fi,
Pe tine te am, căci te merit,
Cu tine de gât voi sfârși.

Un strigăt răsună pârdalnic,
Ecoul se-așterne în vid,
Destinu-i adesea șăgalnic,
Atunci când nu-i mult prea acid.

Așa se sfârși omenirea,
Pierdută în șapte păcate,
Dar fuse prea crudă pieirea,
Odată, în timpuri uitate.

Salvez doar o filă din flamă,
E fila cu noi din trecut,
Stingă-se acum orice dramă,
Iubirea nici azi n-am pierdut.

Așa o fi fost ca să fie,
Așa va fi din ce-a fost,
Și tot ce nu va să mai fie,
Era doar un alt vers anost.

Și tot ce nu va să mai fie,
A fost un poem fără rost.

D.P.

Dinu Popescu