Mici suntem toți, priviți de sus, și tot mai mici ne facem,
Pierduți în griji minore zi de zi ne complacem.
Când ne uităm spre cer, privindu-ne destinul,
Ne place-atât de des să invocăm divinul.
Jalnic obicei, dictat de neputință,
Din patetism abstract și lipsă de voință.
Cogniția-i dificilă, răspunsul nu-i facil,
Așa că luăm de-a gata orice răspuns umil;
Cu aroganță credem că suntem diferiți,
Speciali și, totodată, de rele etern feriți.
Dar unde-i Dumnezeu, spre ce ungher privește
Când nedreptatea pură în lumea sa lovește?
Hai să gândim o clipă, să nu mai fim conduși,
Să ne-ntrebăm logic: de ce suntem supuși?
De ce-acceptăm ușor oricare aberație,
De ce nu luptăm brav și fără moderație?
Privim în altă parte, când nu vrem să vedem,
Sau imolăm gândirea, ca-n zei să mai credem,
Uităm pe loc, de-ndată, tot ce nu vrem să știm,
Reținem doar ce vrem și știm doar ce voim.
Când ne vom întreba unde ne e menirea?
Cum fiecare clipă-ți aduce etern pieirea;
Distrași și amăgiți pierdem din ochi sclipirea,
Apoi iar sărutăm amar dezamăgirea.
Noi suntem Dumnezeu, și nu-i o blasfemie,
Nimicul este tot, sfârșitul nu-i pieire,
Divinul e creat de-a omului gândire,
Doar în absurd există acea dumnezeire.
Diavol sau divin, nu-i nici o diferență,
Au amândoi aceeași sublimă impotență;
Credința este moartea oricărei gândiri
Și amăgirea eternă a falșilor martiri.
Cu abnegație abrog întreaga Inchiziție
Și v-adresez un gând izvorât din cogniție:
Gândiți-vă o clipă cât suntem de mici,
Dar de măreți și totuși atât de diferiți!
Când vom avea puterea de a nu mai fi creație,
Atunci vom evolua spre-o nouă agregație.
*Absurditatea religiei: Condamnă ateismul, susținând că știința nu are încă toate răspunsurile și dovezile la întrebările absolute ale umanității, în timp ce pretinde că deține adevărul suprem, fără a avea nicio dovadă.
D.P.
Dinu Popescu 