Arta transcende mistere,
Reflexia mi-e oglindită de stele,
Luna răsare, îmi șoptesc în tăcere,
Sunt emulul viselor mele.
Te privesc cu un zâmbet placid,
Cu dorință ascunsă în vid,
Prin sute de gânduri cerești
În care tu sălășluiești.
Încerc să m-ascund de-amintiri
Pierdute în glasul subtil
Al blândelor mele iubiri
Din vremuri trecute tiptil.
Copilul se joacă timid
În valul ce piere la mal
Și crește și-i tot mai avid
Să treacă de-al vieții hotar.
Descoperă tainele lumii,
Se-afundă în ele abil,
Devine apoi nestatornic,
Pierdut de eternul futil.
Ca o lumânare grăbită
Ard anii trecuți spre aval;
Se-așterne tăcerea subită
Pe cercul măreț și oval.
Mă pierd ca să mă regăsesc,
Doar o clipă petrec eu cu mine,
Iar tot ce-i divin ori lumesc
Devine un tumult de sine.
Găsesc absolutul abstract,
Fericirea, o simplă iluzie,
Aleg să nu mă complac
Pierdut în această confuzie.
Trecut, prezent și viitor
Se unesc într-o Fata Morgana,
Miraj fad și înălțător,
Ce spulberă strașnic coroana.
Accept doar că nu vreau s-accept
Să fiu altă harpă comună,
Excedat de acest concept,
Mă lepăd de orice cutumă.
Mă văd în orice clipire
Sculptată de imaginea ta
Ce acum schițează-o mijire
Privindu-mă în fulgul de nea.
Transcend mistere ancestrale,
Oglindite în roiuri cerești.
Sunt emulul viselor mele,
Divine și atât de lumești.
D.P.
Dinu Popescu 