Prea târziu pentru noi

E prea târziu, iubito, pentru noi,
Ne-au copleșit himerele nopții,
Îmbătați cu vin ieftin,
Îmbrăcați în parfum de țigară,
Ne împleticim pe străzile îmbâcsite de timp,
Decrepite, sastisite de povești și iubiri pierdute.
Ne căutăm zadarnic prin cotloane sordide,
Noi înșine figuri de ceară care se topesc treptat,
Cu trupurile arse de flacăra neputințelor noastre.

O tempora, o mores!
Ce ne-a fost dat să trăim?
Unde ești? Unde sunt? Unde suntem?
Te caut. Mă caut. Ne caut.
Zadarnic, pidosnic, futil.
Te redau mai bine ție-ți.
Mă las mai bine pârdalnicului.
Ne las mai bine uitării.
Ce caut? De ce caut? Pe cine caut?
Un timp anacronic. O poveste desuetă.
‘Tempus fugit’! Dar încontro?
Mai are oare răbdare? Un strop de răbdare cu mine?
Cu tribulațiile mele, cu aleanurile mele?
Îmi mai rabdă oare abulia și pasesismul abstract?
Mai este loc pentru un pic de romantism,
Ori pentru un strop de poezie?
Pentru o colecție de antume?
Bare-mi o strofă sau măcar un stih?

E prea târziu pentru romantism.
Prea târziu pentru tine,
Prea târziu pentru mine.
E prea târziu pentru noi.
Pentru efemer, prea târziu.
Pentru infinit, prea devreme.
E prea devreme să sperăm și
Prea târziu să mai trăim în trecut.
E prea devreme pentru a fi târziu
Și prea târziu pentru a mai fi ceva.
Orice.
Prea devreme pentru sfârșituri în doi.
Prea târziu pentru noi începuturi.
Da, e prea târziu pentru noi.
Și nici timpul nu mai are răbdare.
Amor fati.

D.P.