Îmi înmoi penița, blând, în călimară,
Să aștern tăcut, la ceasul etern,
Ultima poveste, strigătul suprem.
Detașat și rece, în răspăr cu noaptea,
Pregătit în fine să-mi înfrunt etatea,
Către eternitate adresez un gând
Și cu paradoxul fac un legământ.
Lume pustiită de cugetători,
Ți-ai pierdut speranța, ai capul în nori,
Dar închide ochii, pune-ți o-ntrebare,
Care este scopul în planul cel mare?
Voi să vezi absurdul din orice clipire,
Stai și-nghiți amar, cu dezamăgire,
Înecat în gândul banal și efemer,
Pierzi revelatorul adevăr suprem.
Privește, ascultă, simte acum sclipirea,
Cugetă o clipă: care e menirea?
De unde venim, spre ce ne-ndreptăm?
Ignoranța crasă haideți s-o blamăm.
Și prejudecată și iluzia ternă
Cum că tot e bine dacă ne schimbăm;
Măștile și visul, iluzie eternă,
Ce e autentic hai să ne-ntrebăm.
Câtă nedreptate, tragi-comedie!
Câte vise moarte, în eter pierite;
Siderat asist, dar m-am detașat,
Când speranța moare, privești relaxat.
O hârtie pune preț pe-a noastră viață,
Ăsta e semnalul fără de speranță,
Viața atârnă tristă de un fir de ață,
Unul joacă jocul, altul țese-n ceață.
Fericirea zace, veșnică iluzie,
De o clipă atârnă sinuosul ei ceas;
Hedonism frapant, ars ca un tăciune,
Din glasul cel sfânt ce a mai rămas?
Ultima picătură s-a scurs din călimară,
Păstrați-mi în gând strigatul mut.
Din tăcere voi veghea la ceas de seară,
Contemplând distant un paradis pierdut.
Un ultim legământ,
Un ultim gând;
Ne revedem
Curând.
D.P.
Publicat de