Orator în fața morții

Astăzi în fața morții iau cuvântul,
Spune „vorbește-mi!”…nu știu ce să-i spun,
Căci m-am pierdut cu firea și cu gândul
Și amintiri mă zbat să recompun.

Asăzi în fața Ei complac aievea,
Și sincer spun că nu-i cum am crezut,
Văd împărații și văd toată plebea
Precum mă văd pe mine – la trecut.

Bine-ai venit, deja plecăm, la revedere,
O clipă ce a fost și s-a sfârșit,
În jur e doar prăpăd și decădere,
Chiar eu sunt decrepit și istovit.

Nu mai am grai, dorințe ori putere,
Sunt ca un mort ce azi încă e viu,
Trecutul darnic azi tribut îmi cere,
N-am ce să-i dau – sunt pauper și sunt pustiu.

Privesc în jur, apoi privesc în mine,
Ca un străin pe mine mă salut,
Astăzi sunt eu, dar mâine oare cine
Mă va urma pe drumul cel temut?

Mă-ntreabă-n șoaptă și cu glasul stins:
„Deci, spune-mi, cum ți-a fost șederea?”
Ce mai contează, oricum sunt învins,
Astfel că cinic îmi accept căderea.

Tu doar, te rog, pansează-mi cicatricea
Și du-mă pe tărâmul necuprins,
Departe, mai departe de aicea
Din locul unde trupul îmi e stins.

Acolo unde orice amintire
Dispare în neantul nefiresc
Și unde timpul trece în neștire
Spre universuri care se unesc.

O moarte-i doar o clipă de viață
Și orice viață-n moarte a născut,
Sunt mândru de ceva și-ți spun în față,
De faptul că nicicând nu m-am temut. 

Jonglând între un domn și-un derbedeu,
Eternul pesimist și mizantrop,
Chiar dacă pare doar un alt un clișeu,
Întreb: am fost eu viu sau am fost mort?

În testamentul ce-a rămas susțin, firesc,
Spre-a lectura de mâine omenirea,
Că Păunescu a fost tatăl meu,
Iar mamă mi-este veșnic România.

Și pentru asta mulțumesc,
Iubindu-mi sincer nebunia,
Lui Păunescu, tatăl meu,
Și mamei mele, România.

(in memoriam Adrian Păunescu)

D.P.

Timpul vieții ni-i scurt

giphy (1)

„Pe Pământ avem de toate,
Și mai bune, și mai rele…”
Prin orașe, pe la sate,
Vremuri dulci ori clipe grele.

Pe Pământ avem un timp,
Poate mult ori prea puțin,
Din condei îl mai înghimp,
Sastisit de-un veac hain.

Pe Pământ avem și sentimente,
Și iubire, ură și pustiu,
Ne-amăgim plini de resentimente,
Apoi plângem pentru omul ce-a fost viu.

Pe Pământ avem un ceas abstract,
Pe pământ avem o mare-nlăcrimată,
Avem valuri, avem graiul de satrap,
Și deasupra Steaua-ntunecată.

Pe Pământ avem nevoi eterne,
Chiar de noi trăim aici puțin,
Mai normale, uneori prea terne,
Mie dați-mi doar un strop de vin.

Pe Pământ avem destule clipe
Să iubim și să urâm nespus,
Ca-n acele vechi stereotipe
Întrupate-n sufletul supus.

Pe Pământ avem poeți și artă,
Muzicieni, ori pictori și actori,
Toți alcătuiesc a lumii cartă,
Imolați de-atâția detractori.

Pe Pământ avem tot ce dorim,
Dară niciodată nu-i destul,
Toate până-n ziua ce pierim,
Alungați de trupul prea sătul.

Pe Pământ avem un Univers,
Universul are un Pământ;
Eu închei lăsând un ultim vers
Care va pluti pe-aripi de vânt.

În memoria lui Adrian Păunescu.

maxresdefault

D.P.