Fiecare atom se descompune în zgomotul inefabil al infinitului mut.
Îmi zdrelesc pielea și mă lepăd de falduri.
Durerea se disipează odată cu timpul ce curge în sensul invers al inerenței mele.
Tic, tac.
Mă îmbrac în Univers și mă dezbrac în Abis.
Big Bang și Big Bounce.
Un moment.
Tic, tac.
Timp. Spațiu. Materie.
Aerul intră și iese.
Apoi își continuă drumul lent spre alte sufluri.
Tic. Tac.
Proton, neutron, neutrin.
Ataraxie.
Rămas bun.
D.P.
Acum, în vremuri de restriște și durere,
Când totul e neclar și e incert,
Ne-am cufundat în spaimă și tăcere,
Plătind păcatul unui veac inert.
Ne ploconim și ne-nchinăm cu voioșie
La un altar superficial și fad,
Și suferind de-o mare insomnie,
Visele noastre precum frunze cad.
Am suprimat cu ură adevărul,
Firesc, fiindcă ne deranja credința,
Și veseli, cât amanetăm viitorul,
Plângem cu lacrimi false neputința.
Intoleranți la suferințele umane,
Judecăm dur și suntem judecați,
Pentru păcatele banale și mundane
Nu ne iertăm pe noi, nici pe confrați.
Banalul și superficialul ne sugrumă,
Și totul e ușor dar pare greu,
Așa e viața pe Pământ, precum o turmă
Care se-nchină la păstorul dumnezeu.
Avem probleme ori creăm probleme
Și sensul existenței nu-l găsim,
Neînduratul timp anii îi cerne,
În timp ce noi ne plângem că trăim.
Ne înecăm în ploi superficiale,
Ne prosternăm la tot ce e stupid,
În hohote de ură și urale
Și divizați de acest biet covid.
Ce-i omul? Un nimic astăzi în viață.
Ce-i viața? Un nimic ce s-a sfârșit.
Asta e tot ce numiți voi „viață”?
Probabil că sunt eu un alt tâmpit.
D.P.
Sunt la fel de mort precum toți viii
Ce se scaldă-n marea de păcate
Şi la fel de viu precum toți morții,
Cei ce bântuie cotloane-ntunecate.
Sunt la fel de mort precum e raza
Strălucindă-n ceruri la distanță,
Dar la fel de viu precum e groaza
Ce pătrunde bruma de speranţă.
Sunt la fel de mort precum e cerul,
Precum norii ce apar şi-apoi se trec,
Sunt la fel de viu precum misterul
Celor ce cortegiile petrec.
Sunt la fel de mort precum e marea,
Valuri, valuri, valuri…ce divin…
Și la fel de viu precum e zarea,
Amărâtă de duşmanul cel şovin.
Ne-am construit o lume bazată pe iluzii. Un fragil castel din cărți de joc. Un Univers al aparențelor. În centrul său, cea mai mare minciună dintre toate: Iluzia timpului. Trecut. Prezent. Viitor. Fata Morgana. La baza castelului, iluzia diferențelor. Am împărțit Planeta în țări, orașe, sate. Am trasat granițe și am creat uniuni și rivalități. Ne amăgim că suntem dezbinați de rase, de apartenența noastră geografică, culoarea pielii, de limba pe care o vorbim. De preferințele religioase, politice, artistice, sportive sau de orice altă natură. Simple alegeri efemere. De statute. Sociale, intelectuale, financiare. Am mers și mai departe de atât și am ajuns ca noi înșine, oamenii, să ne transformăm într-o iluzie. Să ne vindem semenilor propria noastră versiune, atent studiată spre a disimula perfecțiunea. Citește în continuare „Iluzii”
Sunt emulul viselor mele.
În care tu sălășluiești.
Din vremuri trecute tiptil.
Să treacă de-al vieții hotar.
Pierdut de eternul futil.
Pe cercul măreț și oval.
Devine un tumult de sine.
Pierdut în această confuzie.
Ce spulberă strașnic coroana.
Mă lepăd de orice cutumă.
Privindu-mă în fulgul de nea.
Divine și atât de lumești.
Dinu Popescu 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.