Iluzii

 99cb0679a522f01c5c49a5f4a644a000

  Ne-am construit o lume bazată pe iluzii. Un fragil castel din cărți de joc. Un Univers al aparențelor. În centrul său, cea mai mare minciună dintre toate: Iluzia timpului. Trecut. Prezent. Viitor. Fata Morgana. La baza castelului, iluzia diferențelor. Am împarțit Planeta în țări, orașe, sate. Am trasat granițe și am creat uniuni și rivalități. Ne amăgim că suntem dezbinați de rase, de apartenența noastră geografică, culoarea pielii, de limba pe care o vorbim. De preferințele religioase, politice, artistice, sportive sau de orice altă natură. Simple alegeri efemere. De statute. Sociale, intelectuale, financiare. Am mers și mai departe de atât și am ajuns ca noi înșine, oamenii, să ne transformăm într-o iluzie. Să ne vindem semenilor propria noastră versiune, atent studiată spre a disimula perfecțiunea.

  Comunicăm artificial, așteptându-ne mai degrabă rândul la cuvântare, decât suntem interesați în mod autentic de mesajul care ne este împărtășit. Judecăm înainte să cunoaștem, atribuim etichete și adresăm mental ori propriu-zis sudalme și imprecații pe care, mai apoi, de multe ori le regretăm în zadar atunci când e prea târziu. Ne construim relațiile de prietenie și ne proiectăm dușmaniile în funcție de propriile interese proteice.

  Cei mai idealiști visăm în taină că într-o bună zi vom ajunge să schimbăm lumea, neavând înțelepciunea de a realiza că acea bună zi este astăzi, iar lumea suntem noi înșine.

  Privim la defectele celorlalți în timp ce, mai abitir, le escamotăm pe ale noastre.  Considerăm că problemele altora se datorează strict faptelor lor, iar problemele noastre sunt rodul vicisitudinilor. Ne complacem recitând lozinci stupide, ne afundăm în iluzia grandorii. Privim moartea din depărtarte, deși ea se află în orice moment la mai puțin de o lungime de braț. Ne preocupă conspirațiile dar alimentăm un sistem desuet prin imuabila pasivitate exacerbată. Ne-am ucis mințile luminate pe rug, doar pentru că nu am avut puterea de a accepta concluzii diferite de aserțiunile noastre. Am ucis adevărul, pentru ca adevărul să nu ne ucidă credințele perimate.

  Cu aroganță strigăm că planeta trebuie salvată, uitând că planeta a trecut prin cataclisme cu mult mai catastrofale decât niște milenii de umanitate. Asterozi, cutremure, erupții vulcanice, ere glaciare, le-a simțit pe toate și le-a depășit cu brio. Pentru că natura are ravisanta capacitate de a renaște iar și iar din propria cenușă. Nu planeta trebuie salvată, pentru că planeta nu pleacă nicăieri. Planeta se transformă. Umanitatea însă va plăti, mai devreme sau mai târziu, prețul igoranței. Iar costul este chiar exticția speciei. În timp ce natura va privi pasivă, așteptând vremuri mai prielnice pentru a renaște pentru a câta oară.

   Am acceptat să devenim robii unor hârtii cu cifre inscripționate și am dat emițătorilor acestora dreptul de viață și de moarte asupra întregii noastre existențe gobale. Viața, sănatatea, hrana, adăpostul, accesul la educație, dezvoltarea și progresul științific, toate și câte altele se bazează pe existența unor hârtii. În numele lor am permis milenii de-a rândul ca o clică de psihopați însetați de înavuțire și putere să declanșeze războaie care au zguduit întreaga lume. Am luptat și am murit pe front, am lăsat copii orfani și am spulberat întregi popoare în numele unor idealuri induse și false, reprezentând, de fapt, lăcomia unei minorități hulpave.

  Am avut oricând dreptul de a ne opune. Dar nu am făcut-o.  Pentru o reușită a opoziției nu este de ajuns faptul că suntem mulți. Majoritatea umanității împotriva pegrei globale. Nu. Mai important decât numărul celor care ar avea puterea de a se opune, este unitatea acestora. Iar această unitate nu există. Poate nu va exista niciodată. Iar ei știu asta. „Divide și cucerește”. Srigătul înțelepciunii pure. Cei care au capacitatea de a distruge sunt mai uniți întru desăvârșirea scopului decât cei care au puterea de a construi. În timp ce specia noastră depinde de penuria celor mulți, care pentru a-și asigura contra unor bucăți de plastic trebuințele necesare existenței, trudesc în chinuri, se complac sau renunță la visele lor, iar cei care bat jugul plescăie satisfăcuți.

  Cum și în ce moment ne-am arogat cu insolență puterea de a stabili că Pământul are granițe? Cine a decis că există religii care propagă adevarul și religii care propagă minciuna? Cum au ajuns câțiva satrapi să dețină drepturile de folosință asupra unor resurse la existența cărora nu au contribuit în niciun fel? Cine este mai condamnabil în provocarea unui război, închipuitul mardeiaș care, din confortul unui fotoliu de piele, își trimite oastea pe front, sau soldatul care descarcă mitraliera, masacrându-i pe aceia care nu îi mai sunt pe plac despotului? Dacă ajungem la anihilare nucleară reciprocă, va fi mai responsabil cel care a lansat arma, sau cel care a construit-o? Ori poate cei care au permis ca ea să ajungă pe mâini iresponsabile. Dar chiar așa, când arma există, pericolul există. Iar noi toți suntem conștienți de existența sa. Noi, majoritatea. Iar reacția noastră? Ignoranța și pasivitatea.

  Împărțim o culpă comună. Aceea a ignoranței. Și chiar și vindecați de ignoranță, la colț ne așteaptă o maladie și mai gravă: Pasivitatea. Ignoranța este o alegere. Aleg să nu îmi pese. Pasivitatea însă este ipocrizie pură. Sunt conștient, consider că îmi pasă, dar nu fac nimic. Scuze? Ne creăm zilnic destule. În realitate, în fața istoriei, nu există nici una plauzibilă.

 În toată această tragi-comedie, prostul a fost cel mai inocent. Căci prostul nu și-a permis luxul de a putea alege să ignore ceva ce oricum nu știa, ori nu avea capacitatea de a-i discerne efectele, prin urmare nici nu putea fi judecat pentru crima pasivității. Însă în era informației, până și prostul și-a pierdut dreptul la inocență. Căci în era informației, prostia nu mai este o limitare, ci o alegere, mai mult sau mai puțin conștientă.

 Experți în a atribui vine, de multe ori scornite, uităm că soluțiile sunt singura cale spre salvare. Pierduți în iluzii, prea preocupați de întreținerea acestora, nu mai avem resursele psihice și spirituale necesare pentru a face un pas în exterior și a observa nebunia generalizată care guvernează această planetă telurică, ce se rotește în jurul unei stele situate la marginea unei galaxii care reprezintă fix un strop de apă în Oceanul Universului Etern.

 Ne apărăm cu grandilocvență crezurile, fără a ține seamă de faptul că o credință ce trebuie justificată nu mai este credință. Pizmuim cu înverșunare aparențele altora, iar fericirea o căutăm etern în viitor. Ne-am abrutizat și ne-am vândut princiipile oricui a fost dispus să plătească un preț pe care să îl considerăm corect.  Ne ajustăm valorile morale în funcție de contexte.

 Ne corectăm defectele fizice prin artificii atent studiate. Ne creăm astfel un castel al iluziilor, în care fiecare poză postată trebuie să fie perfectă sau retușată, orice apariție vestimentară este imperios necesar să fie studiată intens, la dracu`, câte femei nu am auzit spunând „nu ies acum că sunt nemachiată, nu vezi cum arăt?”.
Cum arăți în poză este meritul camerei și fotografului. Cum arăți în hainele pe care le îmbraci este meritul designerului. Cum arăți purtând machiaj este meritul unei firme de produse cosmetice și a mii de animale care au murit pentru testele aferente.

 Dar odată dezbrăcat de aceste artifici, modul în care arăți în clipa trezirii trupului și conștiinței, acela și doar acela este meritul tău. Iar dacă nu ești mulțumit de ce vezi și de ce simți, ar trebui să îți pui mari semne de întrebare. Pentru că această nemulțumire nu va fi niciodată rodul imprefecțiunilor pe care consideri că trebuie să le acoperi, ajustezi sau elimini. Această imprefecțiune, care naște în străfundurile complexate ale minții, este întruchiparea fragilității castelului aparențelor pe care alegem să ni-l construim.

  Am ajuns dependenți de validare exterioară, și am uitat astfel să ne dăm voie să ne iubim. Într-o lume a aparențelor, a iluziilor și a perfecțiunii închipuite, nu mai este loc pentru iubirea de sine autentică, pură, neaoșă. Căci iubirea moare chiar în momentul în care îi atribui acest cuvânt. Cuvintele, deși utile și impetoase, au totuși, ca orice invenție a umanității, limitările lor. Cuvintele pot alina sau pot fi extrem de pernicioase. Cuvintele au luat ființă și vor sfârși odată cu specia noastră. Iubirea însă, nu. Iubirea este infeabilă,  iar a încerca să îi atribui o alcătuire de litere, pretinzând astfel că ai deslușit semnificația lor, este un gest de aroganță prostească.

 Exprimată sau nu, iubirea există. Și punct. Unde? Peste tot. Absolutul, Universul, Existența. Mostre de iubire eternă și neprihănită. Însă noi privim spre Univers și considerăm că este acolo, departe, fără a ne aminti că, odată, demult, am ființat din același punct, iar orice Stea aflată la distanță de triliarde de ani lumină, orice cometă nomadă, orice arbore dintr-o junglă îndepărtată, fiecare picătură de apă și orice stilou care exprimă noi gânduri în colțuri diferite ale globului este, de fapt, tot o parte a fiecăruia din noi.

 Noi cei care alergăm. Alergăm. Alergăm încontinuu. După aparențe, după hârtii, după validări. Ne strofocăm să convingem, să demonstrăm, să ne ridicăm la înalțimea așteptărilor. Ale cui așteptări? Ale iluziilor care au ajuns să ne domine, să ne guverneze existența și, în cele din urmă, să ne ucidă. La ce rost să ne pretindem a fi perfecți, dacă nu e nimeni care să ne contemple perfecțiunea? Cum am putea astfel să ne iubim pe noi, cât timp nu există un leac magic care să ne ofere răgazul de a uita. Ce să uităm? Faptul că vindem o iluzie. Faptul că trăim într-o iluzie. Și, cel mai trist, faptul că facem tot ce putem pentru a întreține această iluzie.

  Pune-te în răspăr cu ea și vei fi considerat nebun. Îneacrcă să îi dovedești futilitatea și vei fi considerat idealist. Supune-i-te și vei deveni robul ei.

 În tot acest paradox, unica soluție rămâne detașarea absolută.  Care are însă, la rându-i, un preț uriaș: sfârșitul obștesc al oricărei speranțe.


©Extras din volumul „Cugetări din Universul paralel”, Dinu Popescu, Editura Stef, 2018
disponibil la comandă cu livrare gratuită pe http://www.dinupopescu.com/carti

 

Reclame

Publicat de

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s