Destin

În final, dincolo de orice credem că astăzi ne separă,
în Univers toți împărtășim același destin:
Suntem în viață.
Trăim printre miliarde de visuri,
Răsărituri și apusuri care se succedă încontinuu.
Printre iubiri și amăgiri trăim nopți fierbinți și nopți geroase.
Da, trăim și iubim, urâm și suferim, acceptăm, învățăm, iar timpul trece.
Îmbătrânim.
Ne pierdem de toate,
în toate și printre toate.
Și da, știm,
vom muri într-o zi.

D.P.

*Extras din romanul „Playboy: o incursiune într-o lume interzisă”

Dinu Popescu

Cântecul păsării Phoenix

X9pr

Am râs și am plâns,
Am trăit, am simțit,
Am urât și-am iubit,
Amintiri am strâns.

Ne-am născut, am grăit,
Am crezut, am strigat,
Am pierdut și-am uitat,
Iar timpu-a părut infinit.

Pe vreun drum plecați,
Mereu cu gândul undeva,
Ne era dor de cineva…
De cei ce astăzi sunt uitați.

Am scris, am compus,
Am cântat, am pictat,
Am jucat și creat;
Nebun artistul cel dus.

O viață e precum un drum,
Sinuoasă, candidă, pustie,
Șerpuind spre veșnicie,
Se sfârșește cum-necum.

Rămas bun, rămas bun,
Singur pe drum, singur pe drum,
Iar celor ce vor fi le spun:
Trăiți acum, iubiți acum!

Căci totul se va sfârși curând.
Iar mâine alții se vor naște
Și vor trăi, simți, iubi și sfârși
În aceeași cenușă
Cu noi.

tumblr_mk1aeldvdb1rvy4abo1_500

D.P.

Dinu Popescu

Iluzii

 99cb0679a522f01c5c49a5f4a644a000

  Ne-am construit o lume bazată pe iluzii. Un fragil castel din cărți de joc. Un Univers al aparențelor. În centrul său, cea mai mare minciună dintre toate: Iluzia timpului. Trecut. Prezent. Viitor. Fata Morgana. La baza castelului, iluzia diferențelor. Am împărțit Planeta în țări, orașe, sate. Am trasat granițe și am creat uniuni și rivalități. Ne amăgim că suntem dezbinați de rase, de apartenența noastră geografică, culoarea pielii, de limba pe care o vorbim. De preferințele religioase, politice, artistice, sportive sau de orice altă natură. Simple alegeri efemere. De statute. Sociale, intelectuale, financiare. Am mers și mai departe de atât și am ajuns ca noi înșine, oamenii, să ne transformăm într-o iluzie. Să ne vindem semenilor propria noastră versiune, atent studiată spre a disimula perfecțiunea. Citește în continuare „Iluzii” →

Dinu Popescu

Într-o zi nu voi mai fi…

 Într-o zi nu voi mai fi
 Primprejur ca să grăiesc
Nu mă veți mai auzi,

 Iar eu n-am să mai privesc.

 Într-o zi voi dispărea,
 Va veni și acea zi
 Când nu voi mai transpărea

 Pe tărâmul pământesc.

 Într-o zi voi fi pierdut
 Într-o rază din vreo stea,
 Detașat, plăpând și rupt

 De ce-a fost în lumea mea.

Într-o zi eu voi pleca
 Și în urmă va rămâne
 Doar o carte, mantra grea,

 Răsăritul va apune.

 Într-o zi voi fi cenușă
 Răspândită-n patru zări,
 Pe cărarea jucăușă

 A altor placide mări.

 Într-o zi voi fi amintire,
 Povestită, sper, frumos,
 Iar șăgalnica-mi privire

 Va fi în albumul gros.

 Într-o zi nu voi mai fi
 Nici măcar o amintire,
 Când totul se va sfârși,

 Va rămâne doar neștire.

 Într-o zi toți vom pleca –
 Poate ne-om reîntâlni,
 Iar de nu ne-om revedea,

 Eu vă las această zi.

 Într-o zi va fi o zi
 În care ne vom trezi
 Și va fi ultima zi,

 Iar apoi vom putrezi.

 Va fi o zi,

 Într-o zi…

D.P.

Dinu Popescu

Defecte divine (cugetările unui ateu spiritual)

 Mici suntem toți, priviți de sus, și tot mai mici ne facem,
 Pierduți în griji minore zi de zi ne complacem.
 Când ne uităm spre cer, privindu-ne destinul,
 Ne place-atât de des să invocăm divinul.
 Jalnic obicei, dictat de neputință,
 Din patetism abstract și lipsă de voință.
 Cogniția-i dificilă, răspunsul nu-i facil,
 Așa că luăm de-a gata orice răspuns umil;
 Cu aroganță credem că suntem diferiți,

 Speciali și, totodată, de rele etern feriți.

 Dar unde-i Dumnezeu, spre ce ungher privește
 Când nedreptatea pură în lumea sa lovește?
 Hai să gândim o clipă, să nu mai fim conduși,
 Să ne-ntrebăm logic: de ce suntem supuși?
 De ce-acceptăm ușor oricare aberație,

 De ce nu luptăm brav și fără moderație?

 Privim în altă parte, când nu vrem să vedem,
 Sau imolăm gândirea, ca-n zei să mai credem,
 Uităm pe loc, de-ndată, tot ce nu vrem să știm,

 Reținem doar ce vrem și știm doar ce voim.

 Când ne vom întreba unde ne e menirea?
 Cum fiecare clipă-ți aduce etern pieirea;
 Distrași și amăgiți pierdem din ochi sclipirea,

 Apoi iar sărutăm amar dezamăgirea.

 Noi suntem Dumnezeu, și nu-i o blasfemie,
 Nimicul este tot, sfârșitul nu-i pieire,
 Divinul e creat de-a omului gândire,

 Doar în absurd există acea dumnezeire.

 Diavol sau divin, nu-i nici o diferență,
 Au amândoi aceeași sublimă impotență;
Credința este moartea oricărei gândiri

 Și amăgirea eternă a falșilor martiri.

Cu abnegație abrog întreaga Inchiziție
 Și v-adresez un gând izvorât din cogniție:
 Gândiți-vă o clipă cât suntem de mici,

 Dar de măreți și totuși atât de diferiți!

 Când vom avea puterea de a nu mai fi creație,

 Atunci vom evolua spre-o nouă agregație.

*Absurditatea religiei: Condamnă ateismul, susținând că știința nu are încă toate răspunsurile și dovezile la întrebările absolute ale umanității, în timp ce pretinde că deține adevărul suprem, fără a avea nicio dovadă.

D.P.

Dinu Popescu