Disperare

Disperarea mă-nsoţeşte,
Zi de zi şi ceas de ceas,
Mi-e amanta cea fidelă,

Vampa lumii şi-al ei glas.

Da, sunt disperat de sete,
De femei, de-atâta dor,
De cutume deșucheate,

Desfrânate, de amor.

Mă disperă chiar şi clipa,
Ce a fost, ce va veni,
Mă disperă neajunsul

De-a trăi încă o zi.

Mă disperă specia noastră
Și detest convieţuirea,
Mă disperă disperarea,
Mă disperă fericirea.

Mă disperă chiar şi scrisul,
În care mă regăsesc
Când, sleit de-atâtea gânduri,

Pe hârtie mă golesc.


Mă disperă Eternitatea,
Doar un alt banal cuvânt
Ia priviți umanitatea
Cum se zbate spre mormânt.

Iau în braţe disperarea,
Nopți întregi dansez cu ea,
Dar o înșel cu detașarea,

Ca să zbiere nimfa mea.

Aşa, şi, care-i problema?
Disperarea e chiar viaţă.
Disperaţi suntem cu toţii

Încă de când stăm în faşă.

Doar motivele diferă
Și-nțeleg că totdeauna
Disperarea cea mai mare

Ne este chiar slăbiciunea;

Neputinţa, neajunsul,
Micimea speciei umane,
Efemerul şi banalul,

Tribulație şi frustrare.

Aşadar iau pana mea,
Îmi fac laț din disperare,
Să ne sugrumăm cu ea,

Să ne pierdem în uitare.

Veacuri multe de or trece,
Par ca ziua cea de ieri,
Peste alte veacuri multe,

Mâine tot la fel disperi.

Până n-o mai fi ţipenie
De picior ca să socoată
Timpul care tot va trece

Și mişcarea neîncetată.

N-or mai fi nici cărţi pe rafturi,
Nici pic de înţelepciune,
Vor sfârşi şi-acele glasuri

Care-nalță rugăciune.

Şi nici Soare, şi nici Lună,
Toate-toate n-or mai fi,
Poate omul să-nţeleagă

Nesfârşitul ce sfârşi?

Pentru Univers, o clipă,
Pentru noi, un Univers,
Asta suntem, asta este,

Mă retrag cu acest consens.

D.P.

Dinu Popescu