Iubind în morminte

De azi ne iubim în morminte,
Sub crucile albe și reci,
Și zac între noi necuvinte,
Iubito, prin moarte, în veci.

Să facem amor în tăcere,
Când candele ard cu nesaț,
La os peste os – mângâiere,
Iubito, orgasm fără glas.

Percep o dorință ce trece
Prin negrele valuri din cer,
Miroase a moarte și-a tine,
Te simt și ne simt în eter.

Cadavre din public aclamă,
Scriitori peste vremuri ne scriu,
Prin lume e viață și larmă,
În noi e doar moarte, și-o știu!

Iubindu-ne azi în morminte,
În veci de veci n-om muri;
Iubirea nu moare, se simte,
Noi nu ținem cont de „a fi”.

Ne cântă prohodul degeaba,
Habar nu au ei despre noi,
Văzând, te întreb care-i treaba?
– Hai, lasă-i, sunt cinici și goi.

Se-ntind pe deasupra coroane,
Cavoul îmi pare prea mic;
Se nasc spre a piere noi drame,
Ce vin din nimic spre nimic.

În tine prin mine e haos,
În mine prin tine sunt tot.
Cu martorii – Eros, Thanatos,
Confirm să îți fiu veșnic soț.

– „Și tu și iubirea există!”
– Ce moarte există în ea…
Iubește-ne, chiar de ești tristă
Că noi ne iubim altcumva.

Poeme ne scriu pe orgoliu,
Sărut orice rană de-a ta,
De-acum ne iubim doar în doliu,
O nuntă de-atomi dintr-o stea.

Prin moarte te cer și te caut
Pe tine, să te recompun
Din oase și carne și haos,
Să-mi fii dumnezee dispun.

De azi ne iubim în morminte,
Astfel învățând a iubi,
Chiar viața de noi se dezice,
Iar noi ne simțim a priori.
*
De azi ne iubim în morminte,
De azi ne iubim fără glas.
Iubito, crede și simte,
Iubirea nu poartă ceas.

D.P.

Câinii morții

Câinii morții latră zi și noapte,
Osteniți de zbuciumul pieirii,
Îi ascult și știu că nu se poate
Să-i dresăm cu matima iubirii.

În zadar ne frământăm vremelnic,
Noi, cei ce ne naștem să sfârșim,
Recunosc și postulez obraznic:
E păcat doar faptul că trăim.

Distopia morții ne-nconjoară,
Roți bolnave simt cum se rotesc,
Sub pământ ne revedem diseară,
Iar de mâine n-am să mai gândesc.

În eternitatea neființei,
Unde mă așteaptă casa mea –
Adăpost în fața neputinței,
Sfânt altar al unui praf de stea,

Mă întorc cu arogantă umilință
La același veșnic incipit,
Unde Universul ia ființă
După ce un Univers ieri a murit.

Copulația e păcatul ignoranței,
Biet copil, o, biet copil bătrân,
Sastisit de zâmbetul speranței,
Amintiri mă zbat să-ți recompun.

Las în urmă gândurile morții,
Poezia – oda spiritului Ei.
Tempus fugit, căpătând proporții
Închinate nebuniei altor zei.

Câinii morții reîncep să latre,
Neîncetat, de multe veacuri plouă,
Sub Pământ se descompun păcate;
Viața nu ni se cuvine nouă.

D.P.