Iluzii

 99cb0679a522f01c5c49a5f4a644a000

  Ne-am construit o lume bazată pe iluzii. Un fragil castel din cărți de joc. Un Univers al aparențelor. În centrul său, cea mai mare minciună dintre toate: Iluzia timpului. Trecut. Prezent. Viitor. Fata Morgana. La baza castelului, iluzia diferențelor. Am împărțit Planeta în țări, orașe, sate. Am trasat granițe și am creat uniuni și rivalități. Ne amăgim că suntem dezbinați de rase, de apartenența noastră geografică, culoarea pielii, de limba pe care o vorbim. De preferințele religioase, politice, artistice, sportive sau de orice altă natură. Simple alegeri efemere. De statute. Sociale, intelectuale, financiare. Am mers și mai departe de atât și am ajuns ca noi înșine, oamenii, să ne transformăm într-o iluzie. Să ne vindem semenilor propria noastră versiune, atent studiată spre a disimula perfecțiunea. Citește în continuare „Iluzii” →

Dinu Popescu

În viață

Petale fără de sfârșit (postum)

În viață:
Nu pierdem oameni, câștigăm experiențe,
Nu pierdem clipe, câștigăm amintiri,
Nu pierdem speranțe, câștigăm vise;
Le irosim pe toate în taina unei iubiri.

Nu pierdem bani, câștigăm bunuri,
Nu pierdem ani, câștigăm infinit,
Nu pierdem dimineți, câștigăm amurguri,
Demne de privit, ce dispar subit.

Nu ne pierdem calea, dar ne zboară clipa,
Nu ne pierdem veacul, ci trece tacit;
Nu ne pierdem dorul, ne-avântăm aripa,
Dăm ocol prin lume, apoi am pierit.

Nu ne pierdem timpul, pierdem inocența
Când copilăria iute s-a sfârșit…
Mai rămâi, copile, azi îți simt absența,
Mai rămâi o oră, timp, nu fi calic…

99cb0679a522f01c5c49a5f4a644a000

D.P.

Dinu Popescu

Poem anost

2016 - 1

Mă văd în povești spulberate
De veacul ce sâsâie mut,
Cât trece pe ceruri abstracte,
Un vers și un gând am pierdut.

Mă simt mai aproape de ieri,
Decât de mâine ori azi,
Iar roua ce scânteie seri
Se scurge din mituri când cazi.

În noapte lucesc licuricii,
Ziua e surdă chemarea,
Orbiți de elipsa tăcerii,
Ne pierdem adesea și calea.

Clipirea-i un zgomot amar,
Periplul, un tunet stingher,
Din somnul de-o viață tresar,
Tăceri grăitoare mă cer.

Alerg mai departe prin valuri,
E numen în cerul prea lin,
O viață ca un joc de zaruri,
Născută etern din pelin.

Nu sunt doar o dulce-aparență,
Nici tu doar un zâmbet ștrengar,
Iar minima noastră decență
Se pierde plutind în aval.

Iată cum sună uitarea,
Privește stânca din larg
Și simte sosind detașarea,
Din zare zărim un stindard.

Oferă-mi etern de o clipă,
Fă-mi mantie din candela ta,
Hai, zboară cu mine pe-aripă,
Vreau rana s-o pot mângâia.

Suflă-ți subtil păpădia,
Din ea mai dezlegi un mister,
Hai, leapădă-ți azi disforia,
Departe, iele te cer.

Tu ești și ego și spirit,
Și tot ce a fost ori va fi,
Pe tine te am, căci te merit,
Cu tine de gât voi sfârși.

Un strigăt răsună pârdalnic,
Ecoul se-așterne în vid,
Destinu-i adesea șăgalnic,
Atunci când nu-i mult prea acid.

Așa se sfârși omenirea,
Pierdută în șapte păcate,
Dar fuse prea crudă pieirea,
Odată, în timpuri uitate.

Salvez doar o filă din flamă,
E fila cu noi din trecut,
Stingă-se acum orice dramă,
Iubirea nici azi n-am pierdut.

Așa o fi fost ca să fie,
Așa va fi din ce-a fost,
Și tot ce nu va să mai fie,
Era doar un alt vers anost.

Și tot ce nu va să mai fie,
A fost un poem fără rost.

D.P.

Dinu Popescu