O Stea

 Vreau să mă regăsesc, nu pot…

 Mă simt pierdut, rătăcit, rece, simt că nu-mi mai aparțin.

 Aș vrea să mă caut și să redevin din nou al meu,

 dar sunt conștient de utopicul gândului meu.

 Paradoxal, știu unde m-am lăsat.

 Mai bine zis, știu unde am rămas cândva, dar asta nu mă ajută;

 Și timpul mi-e potrivnic…

 deși nici de mi-ar fi infinit nu ar avea vreo importanță.

 De la distanță, Eu cel de acolo mă privește și așteaptă,

 biet inocent idealist pierdut…

 nu vei ști niciodată că aștepți în van un tren ce nu va mai sosi vreodată…

 ești prea departe ca să poți simți, să poți conștientiza asta.

 Oare ți-e bine acolo? Știu că ți-a fost cândva…

 Bucură-te de acel loc în continuare, căci acolo te va găsi sfârșitul veacurilor.

 Eu nu mai pot ajunge la Mine…sunt prea departe, iar calea e inaccesibilă,

 închisă și ferecată pe vecie, ungher străfund, rece și întunecat,

 știi oare că ai luat cu tine un prizonier viu, ce a rămas acolo, într-un colț uitat?

 Pierdut definitiv de mine, acum ce-aș mai putea să fac?

 Păstrează-mă, și amintirea-mi vie te va veghea, căci eu nu mai sunt aici ca să o fac.

 Eu am rămas acolo, iar de vei vrea să mă găsești cândva,

 nu m-ai pierdut niciodată, sunt în același loc unde am fost mereu: