Mii de nestemate se petrec în zare,
Pietre adunate pe a vieții cale;
Dulce-amăruie în liniştea serii,
Se aşterne sură lumina uitarii.
Le cuprind, deodată, voios, cu privirea,
Le culeg in gând, ele-mi simt menirea.
Voi să le vorbesc, nu-mi raspunde glasul;
Propria-mi conștiința, mi-am găsit şi naşul.
Mă aplec sporadic şi cuprind in palmă
Pietricica vie cu miros de damă,
Iute-o strâng în brațe, în taină-o dezmierd,
Doar pentru o clipă, știu ca am s-o pierd.
Pietricele multe le strivesc cu pasul,
Însă la acelea nu le aud glasul.
Doar o mână mică m-aplec să ridic,
Ca să-mi însoțească veşnicul meu dric.
Zboară pe carare, sar de colo-colo,
Când privesc în urmă nu mai sunt acolo;
Şi privesc în față, alte pietricele,
Nestemate vii ale viselor mele.
D.P.
Dinu Popescu 
Publicat de