Mii de nestemate se petrec în zare,
Pietre adunate pe a vieții cale;
Când privesc în zare, în liniştea serii,
Se aşterne blând lumina uitării.
Le cuprind deodată voios cu privirea,
Le culeg in gând, ele-mi simt menirea.
Voi să le vorbesc, nu-mi răspunde glasul,
Propria-mi conștiință, mi-am găsit şi naşul.
Mă aplec sporadic şi cuprind în palmă
Pietricica vie cu miros de damă,
Iute-o strâng în brațe, în taină-o dezmierd,
Doar pentru o clipă, știu ca am s-o pierd.
Pietricele multe le strivesc cu pasul,
Însă la acelea nu le aud glasul.
Doar o mână mică m-aplec să ridic,
Ca să-mi însoțească veşnicul meu dric.
Zboară pe cărare, sar de colo-colo,
Când privesc în urmă nu mai sunt acolo;
Şi privesc în față, alte pietricele,
Nestemate vii ale viselor mele.
D.P.
Dinu Popescu 
Publicat de