Sunt un nomad, atât cât pot să fiu,
Rătăcesc de ani prin ploaie și pustiu,
Mă clatin fascinat cât încă mai sunt viu,
În suflet car penița cu care-n noapte scriu.
Sunt un nomad atât cât pot să fiu,
Căci m-am pierdut complet de vremea mea,
Mă regăsesc mai rar și nu mai știu
Cât timp va străluci și a mea Stea.
Rătăcesc de ani prin ploaie și pustiu,
Iar gândurile grele mă-nsoțesc,
Dar nu-s posac, și chiar deloc brudiu,
Aspir să scânteiez vidul ceresc.
Mă clatin fascinat cât încă mai sunt viu,
Cât încă mai cuget, etern întineresc,
Periplul se încheagă mai zurliu
Periplul se încheagă mai zurliu
Căci alte taine astăzi deslușesc.
În suflet car penița cu care-n noapte scriu,
Luna răsare, atunci mă dezmorțesc,
Și tot ce-i efemer vreau să proscriu,
Atât cât voi alege să trăiesc.
În suflet car penița cu care-n noapte scriu,
Mă clatin fascinat cât încă mai sunt viu,
Rătăcesc de ani prin ploaie și pustiu,
Sunt un nomad atât cât pot să fiu.
D.P.
Dinu Popescu 
Publicat de