Oda privirii mele

Privesc în jur de-atâta amar de vreme,

Cât peste acest veac se-așterne clipa,

Mă năpădesc și gânduri efemere,

Iar lacrima îmi sfâșie aripa.

Privesc în jur…deci care-i rostul vieții,

Când noi ne naștem toți cu-n jug în ceafă…

Sub ramuri ne acuză-n taină morții

Că iar ne ploconim la vreo mangafă.

Privesc în jur, a sucombat speranța,
Doar ce născuse…piere oropsita…

Un menestrel își murmură romanța,

Actorii și-au pierdut ieri recuzita.

Privesc în jur, aud din depărtare
Cum ignoranța rage cu emfază,

Și voi lupta până la ultima suflare,

Un singur om, o singură pavăză.

Privesc în jur la cum se schimbă cerul,

Văd oameni vii sau morți cum vin și trec,

Și deslușind tot mai adânc misterul,

Cortegiile în noapte le petrec.

Privesc în jur și anii mă apasă,

Căci ce a fost, în veci nu va mai fi,

Nădejdile se scurg dinspre năpastă,

La fel cum se mai scurse înc-o zi.

Privesc în jur pierdut de a mea vreme,

Din depărtare în răspăr mă pun,

Iar timpul în final e cel de cerne

Tot ce-a fost rău, indiferent ori bun.

Privesc în jur, se termină cerneala,

Penița decrepită s-a tocit,

Un ultim vers se-așterne ca petala,

De mâine voi veți spune „a privit”.

Privesc în jur și simt în omenire

Tristețe, penurie și păcate,

Descumpănit, cu ultima sclipire,

Tânjesc către un strop de libertate.

Privesc în jur, azi vă privesc de-aicea

De unde doar eternul o privi,

Precum strămoșii ce-au trecut răscrucea,

Mă pierd în nopțile ce vor veni.

D.P.