Pierduți între da și nu,
Două suflete străine,
Unul eu și altul tu,
Plus furtuna care vine.
Între da și nu cuprinși
De incertitudini oarbe,
Ne pretindem a fi sfinți;
În tăcere moartea soarbe
Și din clipe, și din noi,
Amintirile meschine…
Totu-i vechi, iar cifra doi
Pare-a fi din limbi străine.
Plus și minus, minus, plus,
Au rămas simple cuvinte,
Te privesc ca un intrus,
Mă privești ca prin morminte.
Ne-am pierdut și m-am pierdut
în abisuri răvășite,
Pleonasm, amor temut,
Chiar și inima ne minte.
Locurile sunt la fel,
Doar noi suntem azi schimbați,
Mai posaci așa…de fel,
Doi străini cam deșucheați.
Și o stea a mai căzut
Din a cerurilor noapte,
Cât pasiunea a trecut
Printre visele uitate.
Te-am iubit și ne-am iubit,
Dar…asta a fost odată,
Azi iubirea a murit,
Am ucis-o noi pe toată.
Cât curaj noi am avut
S-o ucidem cu pasiune…
Dar n-am vrut…și a durut,
Ea scâncea…s-audă cine?
Oropsiți, noi, doi complici,
Nici nu ne-am asumat vina,
Ignoranți și obidiți
Am plecat, am stins lumina.
Astăzi, când privesc în urmă,
Nu e cer, nu sunt nici stele,
Nu-i iubire, nu-i nici ură,
Nici măcar visele mele.
Acceptăm prea resemnați
Să murim de dimineață,
Pustiiți, neînsemnați,
Ne dorim și-o altă viață.
Dar nu știm să profităm
Nici de clipa cea din urmă
Și cu noi poveri cărăm,
Când ne pierdem în furtună.
Mai apoi, firesc, sfârșim,
Precum piere o iubire,
Recunosc, e cam meschin,
Cui îi pasă de-o trăire?
Toți trăim ca să murim,
Căci doar moartea ne unește,
În rest totul ni-i străin,
Orice om, orice poveste.
Orice om, orice poveste,
Orice grai, totu-i străin,
Numai moartea ne unește,
Moartea, unicul destin.
D.P.
Dinu Popescu 
Publicat de