Totuși Toamna

Și totuși e toamnă, târziu,
Și încă respir prin zăbrele,
Și totuși mai sunt încă viu,
Și totuși o moarte mă cere.

Nimic nu mai e cum a fost,
Nimic nu va fi din ce este.
Si totuși mai are vreun rost?
Și totuși mai scriu o poveste.

Copii și bătrâni deopotrivă
Pășesc peste frunze uitate,
Vapoare plutesc în derivă,
Iar fiarele zbiară turbate.

Și vântul se-agită mai tare,
Și marea e tot mai pustie;
Un nor ce ucide un Soare
Dansează cu toamna târzie.

Și tu ești de-acum doar tăcere,
Iar eu sunt doar fum și neant,
Și moartea insistă și cere
Să-i fiu un vremelnic amant.

Curând va muri însăși toamna,
În vifor și ceață și brumă,
Și totuși mai cred în iubire,
Dar ea ne condamnă la ură.

Și totuși mai vine o vară
Și tot mai trăim niște vreme
Această eternă povară:
A fi înainte de-a piere.

Și totuși exist pe Pământ,
Și tot Universul prin mine,
Și toamna privește spre noi
Și vede doar ample ruine.

Și totuși un an a trecut,
Și totuși un an iacă vine,
Privesc către toamnă tăcut,
Captiv pe vecie în tine.

D.P.

Dinu Popescu

Iubind în morminte

De azi ne iubim în morminte,
Sub crucile albe și reci,
Și zac între noi necuvinte,
Iubito, prin moarte, în veci.

Să facem amor în tăcere,
Când candele ard cu nesaț,
La os peste os – mângâiere,
Iubito, orgasm fără glas.

Percep o dorință ce trece
Prin negrele valuri din cer,
Miroase a moarte și-a tine,
Te simt și ne simt în eter.

Cadavre din public aclamă,
Scriitori peste vremuri ne scriu,
Prin lume e viață și larmă,
În noi e doar moarte, și-o știu!

Iubindu-ne azi în morminte
În veci de veci n-om muri;
Iubirea nu moare, se simte,
Noi nu ținem cont de „a fi”.

Ne cântă prohodul degeaba,
Habar nu au ei despre noi,
Văzând, te întreb care-i treaba?
– Hai, lasă-i, sunt cinici și goi.

Se-ntind pe deasupra coroane,
Cavoul îmi pare prea mic;
Se nasc spre a piere noi drame,
Ce vin din nimic spre nimic.

În tine prin mine e haos,
În mine prin tine sunt tot.
Cu martorii – Eros, Thanatos,
Confirm să îți fiu veșnic soț.

– „Și tu și iubirea există!”
– Ce moarte există în ea…
Iubește-ne, chiar de ești tristă
Că noi ne iubim altcumva.

Poeme ne scriu pe orgoliu,
Sărut orice rană de-a ta,
De-acum ne iubim doar în doliu,
O nuntă de-atomi dintr-o stea.

Prin moarte te cer și te caut
Pe tine, să te recompun
Din oase și carne și haos,
Să-mi fii dumnezee dispun.

De azi ne iubim în morminte,
Astfel învățând a iubi,
Chiar viața de noi se dezice,
Iar noi ne simțim a priori.
*
De azi ne iubim în morminte,
De azi ne iubim fără glas.
Iubito, crede și simte,
Iubirea nu poartă ceas.

D.P.

Dinu Popescu

ADIO, BIATA NOASTRĂ ȚARĂ…

Asta-i o țară criminală,
Unde ne naștem să murim,
Un stat dement uns cu spoială,
Aici nu vrem să mai trăim.

Și vai, ce țară criminală,
Precum o zonă de război.
Adio, biata noastră țară;
Iar criminalii am fost noi.

Mi-e silă de guvern și rege,
Și de scabrosul președinte,
De blestemata noastră țară,
N-avem nici arme, nici cuvinte.

N-avem partide, Constituție,
Doar interesele meschine
Ne-au folosit pe post de lege,
Au reușit să ne domine.

Și rupți în fund, cu burta plină,
Precum…jivine din pădure,
Ne-am înfruptat din biata țară,
De la săraci, cu bani și pâine.

Și vai, ce specimene triste
S-au aciuit conducători,
Ce elemente teroriste,
Ei, generali, nomenclatori.

Se-nvârt în gropile păgâne
Și voievozi, și patrioți,
Și bocitoare vin să-ngâne
Iertare…de la strănepoți.

S-au avântat pe fronturi grele,
Ca România să nu moară,
Ce le dai, viață, să îndure?
Celor ce au crezut în țară.

I-am condamnat pe toți la moarte,
Pe cei mai vrednici dintre toți!
Și mai apoi…tot ei să poarte
Poverile unor netoți?

„Patriotismul e o crimă,
Naționalismul – un păcat”…
Așa gândesc azi ticăloșii
Adăpostiți în vreun palat.

Și plânge, plânge biata țară,
De drama ei suspinăm toți,
Ce deziluzii, ce povară,
Un neam de cinici și de hoți.

Asta-i o țară criminală,
Unde ne naștem să murim,
Un stat dement uns cu spoială,
Aici nu vrem să mai trăim.

Și vai, ce țară criminală,
Precum o zonă de război,
Adio, biata noastră țară;
Iar criminalii am fost noi!

D.P.

Dinu Popescu

Orator în fața morții

Astăzi în fața morții iau cuvântul,
Spune „vorbește-mi!”…nu știu ce să-i spun,
Căci m-am pierdut cu firea și cu gândul
Și amintiri mă zbat să recompun.

Astăzi în fața Ei complac aievea,
Și sincer spun că nu-i cum am crezut,
Văd împărații și văd toată plebea
Precum mă văd pe mine – la trecut.

Bine-ai venit, deja plecăm, la revedere,
O clipă ce a fost și s-a sfârșit,
În jur e doar prăpăd și decădere,
Chiar eu sunt decrepit și istovit.

Nu mai am grai, dorințe ori putere,
Sunt ca un mort ce azi încă e viu,
Trecutul darnic azi tribut îmi cere,
N-am ce să-i dau, sunt pauper și sunt pustiu.

Privesc în jur, apoi privesc în mine,
Ca un străin pe mine mă salut,
Astăzi sunt eu, dar mâine oare cine
Mă va urma pe drumul cel temut?

Mă-ntreabă-n șoaptă și cu glasul stins:
„Deci, spune-mi, cum ți-a fost șederea?”
Ce mai contează, oricum sunt învins,
Astfel că cinic îmi accept căderea.

Tu doar, te rog, pansează-mi cicatricea
Și du-mă pe tărâmul necuprins,
Departe, mai departe de aicea
Din locul unde trupul îmi e stins.

Acolo unde orice amintire
Dispare în neantul nefiresc
Și unde timpul trece în neștire
Spre universuri care se unesc.

O moarte-i doar o clipă dintr-o viață
Și orice viață-n moarte a născut,
Sunt mândru de ceva și-ți spun în față,
De faptul că nicicând nu m-am temut. 

Jonglând între un domn și-un derbedeu,
Eternul pesimist și mizantrop,
Chiar dacă pare doar un alt un clișeu,
Întreb: am fost eu viu sau am fost mort?

În testamentul ce-a rămas susțin, firesc,
Spre-a lectura de mâine omenirea,
Că Păunescu a fost tatăl meu,
Iar mamă mi-este veșnic România.

Și pentru asta mulțumesc,
Iubindu-mi sincer nebunia,
Lui Păunescu, tatăl meu,
Și mamei mele, România.

(in memoriam Adrian Păunescu)

D.P.

Dinu Popescu

Odă pentru superficial

Acum, în vremuri de restriște și durere,
Când totul e neclar și e incert,
Ne-am cufundat în spaimă și tăcere,
Plătind păcatul unui veac inert.

Ne ploconim și ne-nchinăm cu voioșie
La un altar superficial și fad,
Și suferind de-o mare insomnie,
Visele noastre precum frunze cad.

Am suprimat cu ură adevărul,
Firesc, fiindcă ne deranja credința,
Și veseli, cât amanetăm viitorul,
Plângem cu lacrimi false neputința.

Intoleranți la suferințele umane,
Judecăm dur și suntem judecați,
Pentru păcatele banale și mundane
Nu ne iertăm pe noi, nici pe confrați.

Banalul și superficialul ne sugrumă,
Și totul e ușor dar pare greu,
Așa e viața pe Pământ, precum o turmă
Care se-nchină la păstorul dumnezeu.

Avem probleme ori creăm probleme
Și sensul existenței nu-l găsim,
Neînduratul timp anii îi cerne,
În timp ce noi ne plângem că trăim.

Ne înecăm în ploi superficiale,
Ne prosternăm la tot ce e stupid,
În hohote de ură și urale
Și divizați de acest biet covid.

Ce-i omul? Un nimic astăzi în viață.
Ce-i viața? Un nimic ce s-a sfârșit.
Asta e tot ce numiți voi „viață”?
Probabil că sunt eu un alt tâmpit.

D.P.

Dinu Popescu

Moartea Retorică

Și dacă vrei să trăiești,
Abandonează-te morții,
Și dacă vrei să exiști
Prin pulberea sorții,
Iubește și mori,
Trăiește și speră,
Când suferi prin dor,
Hai, plânge și zbieră,
Și nu te sfii
Să fii iar copil,
Candid, inocent,
Cu suflet debil,
Și chiar neputința
Cuprinde-o în brațe,
Asmute-ți dorința
Prin vremuri câinoase
Și spre infinit,
Hai, zboară spre cer
Și nu renunța
Când visuri îți pier.

Mai dă-mi un minut,
Să scriu doar un vers,
Mai vreau o secundă
Din timpul imers,
Ca să mai iubesc
A mea poezie;
Și mă năpădesc
Trecuturi ce-nvie.
Și simt că disper,
Și simt că sfârșesc,
Ard flăcări în ger
Și un Univers
Dispare-n neant,
Transcend un mister,
Prin Arthur, prin Kant,
Prin ego alter.
Precum în trecut,
La fel și-n viitor,
Un alt nou-născut
„Mă nasc ca să mor”.

Acum la final,
Cu riduri pe frunte,
Și chip decrepit,
Și gânduri cărunte…

Dar încă gândesc!
Dar încă exist!
Scriind reușesc,
Scriind mai rezist.
De când m-am născut
Și azi, până mor,
Atât am voit,
Prin mine să zbor;
Un biet Univers,
Un blând ipocrit,
Ce lasă un vers
Prin viață finit.
Vă spun rămas bun
Din ziua de ieri
Și mâine, nicicum,
Good bye revederi.

Așa că adio,
Adio de-acum,
Și ție, iubito,
Îți spun cum-necum,
Am fost și n-am fost,
Și poate-a contat
Că sunt sau nu sunt,
Sau c-am existat.
Acest Univers,
Acest fost copil,
Încheie un vers
Amar și debil.

Și ultimul gând,
Un gând ce-a pierit?
A fost „eu am fost”;
Și eu am murit.
În sfârșit.

D.P.

Dinu Popescu

Grafomanie Nocturnă

becc8-giphy

Dă-mi foc la miezul nopții.
În liniștea sorții
Mai sap un mormânt,
Cu ape curgând,
Din mine, din tine,
Zăpezi cristaline,
Cavouri în zare,
Din focul ce moare
Răsar mai devreme
Și tu crezi aievea
Că noi vom fi infiniți.
Doi copii fără minți
Și fără de sfârșit.

01230-original

D.P.

Dinu Popescu

Un om prea târziu

Un om din alte vremuri,
Un om de peste timp,
Exiști, te zbați și tremuri,
Iar eu nu te mai simt.

Un om din altă lume,
Un mort prin Univers,
Arzând ca un tăciune
Prin lumea fără sens.

Un om din alte gânduri,
Un spirit hăituit,
Pe-a zgomotelor vânturi
Dansând năpăstuit.

Un om fără de moarte,
Un om ce a pierit,
Și tot ce-a fost și toate
Apoi s-au năruit.

Un prunc neprihănit,
Un hoit azi descompus,
Odată a fost viu –
Născut fiindcă s-a dus.

D.P

Dinu Popescu

Hai, iartă!

Twisted-History-Floating-Candle2

Hai, iartă acum omenirea,
Prea mult și amar a greșit,
La ceasul ce-aduce pieirea
Și-ncepe un nou nesfârșit.

Hai, iartă acum inocența,
De jale, de-amor și de dor,
Amară precum indecența
De-a naște și-a piere cu zor.

Hai, iartă acum nepăsarea,
De veacuri păcat oropsit,
În zare se-aprinde uitarea
A toate ce am pătimit.

Hai, iartă acum reveria
De-a crede că ești infinit,
Suflarea, iubirea, scânteia,
Un suflet, un suflu sfârșit.

Hai, iartă acum și iubirea,
Amorul în taină trecut,
Durerea, amarul, neștirea
A tot ce cu ea s-a pierdut.

Hai, iartă acum dumnezeul
În care o viață-ai crezut,
Creat de om e și zeul,
Putere el chiar n-a avut.

Hai, iartă acum, iartă-ți arta,
Ca tine, din tine-a născut,
Când pleci numai ea ține poarta,
Rămas bun, alt spirit pierdut.

Hai, iartă-te acum și pe tine,
Și iartă-i, dar iartă-i pe toți,
Iar dacă n-o faci, atunci cine
S-aprindă lumină la morți?

Hai, iartă, hai, iartă, copile,
Pământul pe care-ai trăit
Și zboară, și zboară, copile,
Și uită că ieri ai murit.

tumblr_m9kvd7wW8b1rdvkvho1_500

D.P.

Dinu Popescu

Poem anost

2016 - 1

Mă văd în povești spulberate
De veacul ce sâsâie mut,
Cât trece pe ceruri abstracte,
Un vers și un gând am pierdut.

Mă simt mai aproape de ieri,
Decât de mâine ori azi,
Iar roua ce scânteie seri
Se scurge din mituri când cazi.

În noapte lucesc licuricii,
Ziua e surdă chemarea,
Orbiți de elipsa tăcerii,
Ne pierdem adesea și calea.

Clipirea-i un zgomot amar,
Periplul, un tunet stingher,
Din somnul de-o viață tresar,
Tăceri grăitoare mă cer.

Alerg mai departe prin valuri,
E numen în cerul prea lin,
O viață ca un joc de zaruri,
Născută etern din pelin.

Nu sunt doar o dulce-aparență,
Nici tu doar un zâmbet ștrengar,
Iar minima noastră decență
Se pierde plutind în aval.

Iată cum sună uitarea,
Privește stânca din larg
Și simte sosind detașarea,
Din zare zărim un stindard.

Oferă-mi etern de o clipă,
Fă-mi mantie din candela ta,
Hai, zboară cu mine pe-aripă,
Vreau rana s-o pot mângâia.

Suflă-ți subtil păpădia,
Din ea mai dezlegi un mister,
Hai, leapădă-ți azi disforia,
Departe, iele te cer.

Tu ești și ego și spirit,
Și tot ce a fost ori va fi,
Pe tine te am, căci te merit,
Cu tine de gât voi sfârși.

Un strigăt răsună pârdalnic,
Ecoul se-așterne în vid,
Destinu-i adesea șăgalnic,
Atunci când nu-i mult prea acid.

Așa se sfârși omenirea,
Pierdută în șapte păcate,
Dar fuse prea crudă pieirea,
Odată, în timpuri uitate.

Salvez doar o filă din flamă,
E fila cu noi din trecut,
Stingă-se acum orice dramă,
Iubirea nici azi n-am pierdut.

Așa o fi fost ca să fie,
Așa va fi din ce-a fost,
Și tot ce nu va să mai fie,
Era doar un alt vers anost.

Și tot ce nu va să mai fie,
A fost un poem fără rost.

D.P.

Dinu Popescu

Într-o zi nu voi mai fi…

 Într-o zi nu voi mai fi
 Primprejur ca să grăiesc
Nu mă veți mai auzi,

 Iar eu n-am să mai privesc.

 Într-o zi voi dispărea,
 Va veni și acea zi
 Când nu voi mai transpărea

 Pe tărâmul pământesc.

 Într-o zi voi fi pierdut
 Într-o rază din vreo stea,
 Detașat, plăpând și rupt

 De ce-a fost în lumea mea.

Într-o zi eu voi pleca
 Și în urmă va rămâne
 Doar o carte, mantra grea,

 Răsăritul va apune.

 Într-o zi voi fi cenușă
 Răspândită-n patru zări,
 Pe cărarea jucăușă

 A altor placide mări.

 Într-o zi voi fi amintire,
 Povestită, sper, frumos,
 Iar șăgalnica-mi privire

 Va fi în albumul gros.

 Într-o zi nu voi mai fi
 Nici măcar o amintire,
 Când totul se va sfârși,

 Va rămâne doar neștire.

 Într-o zi toți vom pleca –
 Poate ne-om reîntâlni,
 Iar de nu ne-om revedea,

 Eu vă las această zi.

 Într-o zi va fi o zi
 În care ne vom trezi
 Și va fi ultima zi,

 Iar apoi vom putrezi.

 Va fi o zi,

 Într-o zi…

D.P.

Dinu Popescu

Defecte divine (cugetările unui ateu spiritual)

 Mici suntem toți, priviți de sus, și tot mai mici ne facem,
 Pierduți în griji minore zi de zi ne complacem.
 Când ne uităm spre cer, privindu-ne destinul,
 Ne place-atât de des să invocăm divinul.
 Jalnic obicei, dictat de neputință,
 Din patetism abstract și lipsă de voință.
 Cogniția-i dificilă, răspunsul nu-i facil,
 Așa că luăm de-a gata orice răspuns umil;
 Cu aroganță credem că suntem diferiți,

 Speciali și, totodată, de rele etern feriți.

 Dar unde-i Dumnezeu, spre ce ungher privește
 Când nedreptatea pură în lumea sa lovește?
 Hai să gândim o clipă, să nu mai fim conduși,
 Să ne-ntrebăm logic: de ce suntem supuși?
 De ce-acceptăm ușor oricare aberație,

 De ce nu luptăm brav și fără moderație?

 Privim în altă parte, când nu vrem să vedem,
 Sau imolăm gândirea, ca-n zei să mai credem,
 Uităm pe loc, de-ndată, tot ce nu vrem să știm,

 Reținem doar ce vrem și știm doar ce voim.

 Când ne vom întreba unde ne e menirea?
 Cum fiecare clipă-ți aduce etern pieirea;
 Distrași și amăgiți pierdem din ochi sclipirea,

 Apoi iar sărutăm amar dezamăgirea.

 Noi suntem Dumnezeu, și nu-i o blasfemie,
 Nimicul este tot, sfârșitul nu-i pieire,
 Divinul e creat de-a omului gândire,

 Doar în absurd există acea dumnezeire.

 Diavol sau divin, nu-i nici o diferență,
 Au amândoi aceeași sublimă impotență;
Credința este moartea oricărei gândiri

 Și amăgirea eternă a falșilor martiri.

Cu abnegație abrog întreaga Inchiziție
 Și v-adresez un gând izvorât din cogniție:
 Gândiți-vă o clipă cât suntem de mici,

 Dar de măreți și totuși atât de diferiți!

 Când vom avea puterea de a nu mai fi creație,

 Atunci vom evolua spre-o nouă agregație.

*Absurditatea religiei: Condamnă ateismul, susținând că știința nu are încă toate răspunsurile și dovezile la întrebările absolute ale umanității, în timp ce pretinde că deține adevărul suprem, fără a avea nicio dovadă.

D.P.

Dinu Popescu