Timid către Moarte

original (1)

În ultima seară, într-o tristă gară,
Am urcat timid în trenul vieții,
Mă copleșea ultimul strop de vară,
Blestemam Pământul și uram poeții.

Ultima mea noapte pe Pământ…
Nu știu: să râd, să plâng…să tac…să strig…
Oare cum va arăta ultimul gând?
E foarte cald și mi-e atât de frig…

Și stiu că m-am născut s-ajung aici,
Ca voi, predecesorii mei timizi,
Cu care azi împart aceleași frici,
Am fost normali, geniali și prea stupizi.

Atât de bravi ați înfruntat al morții vid,
Și vă privesc din urmă cu urale,
De-aș fi atom, nu pot să mă divid,
De-acum mă-ndrept și eu către uitare.

Din mii și mii de amintiri uitate,
Știu că am fost, nu știu de ce am fost,
Și obidit, cu multă demnitate,
Am scris un testament deloc anost.

Mă sting de-acum precum o lumânare,
Ce-și arde focul zvăpăiat în van;
Întreaga viață doar o moarte-mi pare,
În urma mea rămâne un alt an.

Tot ce-am trăit și n-am trăit vreodată,
Tot ce-aș fi vrut și tot ce n-am dorit,
Pe-a vieții potecuță zbuciumată,
Prin mine, pentru mine le-am simțit.

Și dacă-al morții astăzi este
Ultimul gând și ultimul amin,
Ultimul vis și ultima mea zestre
Este de-acum mie să-mi aparțin.

U9By

D.P.

Oda Nebunilor

source (5)

Mă nasc în fiecare noapte,
Iar dimineața mor din nou,
În urmă las mii de păcate
Mergând tiptil spre-al meu cavou.

Alte amoruri trec de veacuri,
Toate sunt vechi la fel ca ieri,
Oameni noi, aceleași gânduri,
De ești om, speri și disperi.

Strigă-n hăuri disperarea,
Cern amarul nesfârșit,
Trăind sfânta deziluzie,
Sunt un spirit hăituit.

Privesc către morți și Lună,
Mă privesc în Univers
Simțind energia pura;
Dar aici…nu-i niciun sens.

Îmi simt nebunia-n sânge,
Da, doresc să-nnebunesc,
Un nebun urlă „ajunge!”,
Nebun să fiu îndrăznesc.

De ce fugi de nebunie?
De ce, omule nărod,
Nu-nțelegi, trai de hârtie,
Că alergi spre eșafod?

Te-ai născut bogat și liber,
Întrupat în chip de zeu,
Și-ți predai chiar nemurirea
Dacă mai crezi în dumnezeu;

Trăiești viața în minciună,
Ignorant și obidit,
Comiți crime, porți ranchiună,
Strigi că ești năpăstuit.

Te închini cu nostalgie
Spre orice nu înțelegi,
Crezi că asta-i primenire,
Să pupi oase și să crezi?

Vai, sunteți așa ridicoli,
Vă privesc ca pe copii,
Parca-ți fi un soi de picoli
Ce serviți fără de-a ști.

Ori nu știți, ori nu-nțelegeți
Că noi suntem Univers?
De-n ceva doriți să credeți,
Proslăviți lipsa de sens.

Cum arată infinitul?
Știți ce este un nebun?
Venerați etern doar mitul
Din contextul oportun;

Un normal ascuns de lume
Printre toți acei nebuni
Care urlă, ori fac glume,
Și se-nchină la tăciuni.

Munca e o nebunie,
Să trudești precum un sclav
Pentru bruma de hârtie,
Cel mai nebunesc nărav;

Să te-nchini la dumnezei
Ce-au născut în minți umane,
Divizați de bani și zei
Trăiți vieți așa sărmane.

Vă mirați de orice-i nou
Și de tot ce nu-nțelegeți;
Lumea pare un tablou
Mâzgălit de-a voastre peceți.

Vă-mpărțiți umanitatea
Cu linii de mucava,
Ignorând realitatea
Ce există chiar și-așa.

Ați ucis chiar adevărul
Ca să vă pastrați credința,
Și amanetând viitorul
Ați mimat iar pocăința.

Când nebuni vă ies în cale
Scuipați în sân, săriți un pas,
Dar, vezi? Nebunii trec agale,
Ei nu se-nchină și n-au ceas.

Nebunul eu, sau nebuni voi?
Ce-i nebunia? Un cuvânt!
Suntem tot oameni, suntem goi,
Dar…doar nebunul e om sfânt.

Și dacă nebunia chiar există,
Nimic normal nu este pe Pământ,
Imunde patimi azi încă persistă
Pe o planetă care pare un mormânt.

Voi chiar nu știți ce-nseamnă nemurire,
Apologeți, ai adevărului călăi,
Nu vă urăsc, dar tot vă dau de știre:
Sunteți ridicoli, ne-nsemnați și răi.

Ca să devii nemuritor în viață
E necesar să-nveți întâi să mori,
Pustiu și rece sufletul îngheață,
Se-neacă în oceanul cu strigoi.

Ne regăsim în Singularitatea
De unde totul a pornit cândva,
Nici viața nu contează și nici moartea,
Nu e nimic și totuși e ceva.

Privesc un Univers acum în față
Un Univers se naște-n jurul meu
Și simt în mine un amor de gheață,
Amorul cel ce l-am simțit mereu.

Și iată, izbăvesc o odă
A nebuniei spiritului meu.

Twlg

D.P.

Ultima povară

giphy (4)

Eu am murit aseară,
Nu mă voi naște mâine,
Iar veșnica-mi povară
Să-ți fie rugăciune.

M-am despărțit de trup,
M-am cufundat în cer;
Cuvântul meu cel mut
Și ultim a fost „pier”.

Dar am pierit demult,
Ori n-am trăit vreodată,
În Univers un fald
Pe-o șină neumblată.

Și îmi alină zborul
Toți cei ce au murit,
Cei ce-au simțit amorul
Și azi sunt nesfârșit.

Din tine și cu tine
Mai fac un legământ,
Să te înnod în mine,
Să-mi fii gândul cel sfânt.

În tine și prin tine
Vreau să trăiesc și mâine,
Și îngerii să-nchine
Odele lor haine.

Mai cred că moartea este
O elegie vie
A celor nenăscute
Din marea de pustie.

Și dacă-n cerul nostru
Mai curge încă-o ploaie,
Sau luminează-al vostru
Candid și vajnic Soare,

Să știți, toți cei de-aici,
Că sunt în ele toate,
Simțiți și v-amintiți
Că sunt în zi și noapte.

Că sunt în răsărituri,
În orice dimineți,
În grabnicele-apusuri,
În hăuri și pereți.

Sunt energia vie,
Aceea ce nu moare,
Nu naște și nu-nvie,
N-are nicio scăpare.

În absolut, în totul
Ea dăinuie mereu
Și este precum focul,
Precum un veșnic zeu

Alimentat continuu
De-a existenței vrajă,
Naște și dor și chinul
De a te prinde-n mreajă;

Când ultima iubire
S-o stinge în finit,
Și orice amintire
Va piere-n nesfârșit,

Când ultima suflare
Se va da pe Pamânt,
Și chiar și-ultima floare
S-o ofili in vânt,

Când Univerul însuși
Va deveni abstract,
Greoi s-o descompune,
Lent, ca în antract,

Când marele Big Bang
Va deveni Big Bounce,
Grabnic și indecent
Se naște un nou dans.

Atunci vom fi iar toți
Un tot de energie,
N-or mai fi vii si morți,
Și nici o moarte vie.

Vom fi în altă formă,
Iar timpul, diafan,
În forma cea diformă,
Amorfă, din profan.

Și orice zeitate,
Orice atom compus,
Va pierde orice masă,
Orice cuvânt supus…

Ne-om reîntâlni
Atunci
Și noi.
În Singularitate.

Sfârșit.

giphy

D.P.

Hai, iartă!

Twisted-History-Floating-Candle2

Hai, iartă acum omenirea,
Prea mult și amar a greșit,
La ceasul ce-aduce pieirea
Și-ncepe un nou nesfârșit.

Hai, iartă acum inocența,
De jale, de-amor și de dor,
Amară precum indecența
De-a naște și piere de zor.

Hai, iartă acum nepăsarea,
De veacuri păcat oropsit,
În zare se-aprinde uitarea
A toate ce am pătimit.

Hai, iartă acum reveria
De-a crede că ești infinit,
Suflarea, iubirea, scânteia,
Un suflet, un suflu sfârșit.

Hai, iartă acum și iubirea,
Amorul în taină trecut,
Durerea, amarul, neștirea
A tot ce cu ea s-a pierdut.

Hai, iartă acum dumnezeul
În care o viață-ai crezut,
Creat de om e și zeul,
Putere el chiar n-a avut.

Hai, iartă acum, iartă-ți arta,
Ca tine, din tine-a născut,
Cand pleci numai ea ține poarta,
Rămas bun, alt suflet pierdut.

Hai, iartă-te acum și pe tine,
Și iartă-i, dar iartă-i pe toți,
Iar dacă n-o faci, atunci cine
S-aprindă lumină la morți?

Hai, iartă, hai, iartă, copile,
Pământul pe care-ai trăit
Și zboară, și zboară, copile,
Și uită că ieri ai murit.

tumblr_m9kvd7wW8b1rdvkvho1_500

D.P.

Moartea poetului

O, dragă Mors, dacă ai ști
Ce dor îmi e de tine,
Aș vrea să te îmbrățișez,
Să fii parte din mine.

Dar dragă Mors, iată-ai sosit,
De-acum plecăm departe,
Astăzi pornim spre asfințit,
Spre cerurile toate.

Și sincer, dragă Mors, eu simt
Că m-ai vrut lângă tine,
Și totuși nu pot să te mint,
Nu știu dacă-i mai bine.

Atâția ani te-am așteptat
Ca să mă simt în pace,
Ce vise azi mi-ai spulberat
În trupul care-mi zace.

Hai, poartă-mă pe-aripa ta,
Eu ți-oi cânta poeme,
Nu plânge, nu mă mângâia
Și lasă-i să blesteme.

Și oare cât mă vei purta…
Te-oi aliena ca mine;
Când lumea toată va uita
Ultimele suspine.

Eu împăcat ma regăsesc
În clipa de pe urmă,
Sunt pregătit ca să sfârșesc,
Durerea mea o curmă.

Mă simt ca nou născut din nou,
Ce, nu există moarte?
Nici n-am nevoie de cavou
Și de lacrimi deșarte.

Unde mă duci eu am mai fost
Și mi-a plăcut aicea;
Dar nu fiți triști, nu are rost,
Căci trece cicatricea.

Ne-om revedea, sau poate nu,
Un tot de energie,
Iubita mea, și eu, și tu
Și tot ce va să fie.

Eu astăzi încă te iubesc
La fel ca dimineață
Și lângă tine mai voiesc
Măcar încă o viață.

Te-aștept să vii, dar astăzi plec
În umbra marii frângeri,
Mai beau un strop din vinul sec,
De azi toastez cu îngeri.

M-aș despărți, dar nu știu cum,
Și sincer îmi displace
Expresia-aceea, „rămas bun”,
Și trupul care-mi zace.

Așa că mă despart din timp
În stihuri născocite
De undeva, dintr-un răstimp,
Cu rime obidite.

Aș vrea să știu de ce am fost,
Aș vrea să știu tot ce va fi,
Dar cu ce sens, pentru ce rost
Când totul va sfârși.

Orice țigară am fumat,
Orice petală am iubit,
Orice vis vag s-a spulberat
Când clipele-au pierit.

Luptăm, luptăm, luptăm din greu,
De ce atâta luptă,
De ce ne amăgim mereu,
De ce speranța-i ciută?

De ce ne pierdem omenia
Printre invidii și păcate?
Apoi ne-apasă nostalgia
Din viețile furate.

Mereu iubim orgolios,
Ne pierdem în ruine,
Așa distrugem ce-i frumos
Din oameni și din sine.

Și nu-nțelegem oare noi,
E inutil orgoliul,
Orice temei, orice război,
Le spulberă cavoul.

Căci vine vremea când pe cer
Orișice stea dispare;
Epuizat, fără reper,
Chiar și poetul moare.

Sosește ceasul, mă despart,
O, Mors, să mergem, dragă,
Iar Universul vi-l împart
Într-o tăcere vagă.

D.P