Iubind în morminte

De azi ne iubim în morminte,
Sub crucile albe și reci,
Și zac între noi necuvinte,
Iubito, prin moarte, în veci.

Să facem amor în tăcere,
Când candele ard cu nesaț,
La os peste os – mângâiere,
Iubito, orgasm fără glas.

Percep o dorință ce trece
Prin negrele valuri din cer,
Miroase a moarte și-a tine,
Te simt și ne simt în eter.

Cadavre din public aclamă,
Scriitori peste vremuri ne scriu,
Prin lume e viață și larmă,
În noi e doar moarte, și-o știu!

Iubindu-ne azi în morminte,
În veci de veci n-om muri;
Iubirea nu moare, se simte,
Noi nu ținem cont de „a fi”.

Ne cântă prohodul degeaba,
Habar nu au ei despre noi,
Văzând, te întreb care-i treaba?
– Hai, lasă-i, sunt cinici și goi.

Se-ntind pe deasupra coroane,
Cavoul îmi pare prea mic;
Se nasc spre a piere noi drame,
Ce vin din nimic spre nimic.

În tine prin mine e haos,
În mine prin tine sunt tot.
Cu martorii – Eros, Thanatos,
Confirm să îți fiu veșnic soț.

– „Și tu și iubirea există!”
– Ce moarte există în ea…
Iubește-ne, chiar de ești tristă
Că noi ne iubim altcumva.

Poeme ne scriu pe orgoliu,
Sărut orice rană de-a ta,
De-acum ne iubim doar în doliu,
O nuntă de-atomi dintr-o stea.

Prin moarte te cer și te caut
Pe tine, să te recompun
Din oase și carne și haos,
Să-mi fii dumnezee dispun.

De azi ne iubim în morminte,
Astfel învățând a iubi,
Chiar viața de noi se dezice,
Iar noi ne simțim a priori.
*
De azi ne iubim în morminte,
De azi ne iubim fără glas.
Iubito, crede și simte,
Iubirea nu poartă ceas.

D.P.

Dinu Popescu

Rigor mortis

Sunt mort, iubito, îmi e frig,
Mă doare groapa,
Mă strânge sicriul,
Uite, lăcrimează crucea
Amintirilor.

Sunt mort, iubito, vreau să strig,
Nu mă mai ascultă glasul,
Corzile-mi sunt paralizate,
Buzele cusute s-au stafidit,
-mi simt limba uscată și gustul de hoit.

Sunt mort, iubito, m-am sfârșit,
Înecat în viață,
Îmbătat de moarte,
Intoxicat cu himere,
Aninat de neant.

Sunt mort, iubito, te privesc?
Te privesc la trecut,
Te simt în viitor,
Știm, cândva și tu vei fi
La fel de moartă precum mine,
Când lumea întreagă-și va da
Ultima suflare
Prin tine.

Suntem morți pentru viață, iubito,
Suntem vii în moarte,
Existăm prin Artă:
Manifest în Nemanifestat.
Suntem morți și vii.
Te-am creat. Ne-am creat
Imuabili.

Sunt mort, iubito,
și Universul mi-a rămas mic.

D.P.

Dinu Popescu

Mortalitate

Moare țigara ta,
Neaprinsă, în scrumieră.
Mor cuvintele între noi.
Moare paharul plin
Cu goliciunea ta.
Murim amândoi
În tăcere.
Tăcerea ta.
Tăcerea mea.
Tăcerea noastră.

Lent,
Puțin câte puțin,
Trec clipe și
Murim.

D.P.

Dinu Popescu

Orator în fața morții

Astăzi în fața morții iau cuvântul,
Spune „vorbește-mi!”…nu știu ce să-i spun,
Căci m-am pierdut cu firea și cu gândul
Și amintiri mă zbat să recompun.

Astăzi în fața Ei complac aievea,
Și sincer spun că nu-i cum am crezut,
Văd împărații și văd toată plebea
Precum mă văd pe mine – la trecut.

Bine-ai venit, deja plecăm, la revedere,
O clipă ce a fost și s-a sfârșit,
În jur e doar prăpăd și decădere,
Chiar eu sunt decrepit și istovit.

Nu mai am grai, dorințe ori putere,
Sunt ca un mort ce azi încă e viu,
Trecutul darnic azi tribut îmi cere,
N-am ce să-i dau, sunt pauper și sunt pustiu.

Privesc în jur, apoi privesc în mine,
Ca un străin pe mine mă salut,
Astăzi sunt eu, dar mâine oare cine
Mă va urma pe drumul cel temut?

Mă-ntreabă-n șoaptă și cu glasul stins:
„Deci, spune-mi, cum ți-a fost șederea?”
Ce mai contează, oricum sunt învins,
Astfel că cinic îmi accept căderea.

Tu doar, te rog, pansează-mi cicatricea
Și du-mă pe tărâmul necuprins,
Departe, mai departe de aicea
Din locul unde trupul îmi e stins.

Acolo unde orice amintire
Dispare în neantul nefiresc
Și unde timpul trece în neștire
Spre universuri care se unesc.

O moarte-i doar o clipă dintr-o viață
Și orice viață-n moarte a născut,
Sunt mândru de ceva și-ți spun în față,
De faptul că nicicând nu m-am temut. 

Jonglând între un domn și-un derbedeu,
Eternul pesimist și mizantrop,
Chiar dacă pare doar un alt un clișeu,
Întreb: am fost eu viu sau am fost mort?

În testamentul ce-a rămas susțin, firesc,
Spre-a lectura de mâine omenirea,
Că Păunescu a fost tatăl meu,
Iar mamă mi-este veșnic România.

Și pentru asta mulțumesc,
Iubindu-mi sincer nebunia,
Lui Păunescu, tatăl meu,
Și mamei mele, România.

(in memoriam Adrian Păunescu)

D.P.

Dinu Popescu

Moartea Retorică

Și dacă vrei să trăiești,
Abandonează-te morții,
Și dacă vrei să exiști
Prin pulberea sorții,
Iubește și mori,
Trăiește și speră,
Când suferi prin dor,
Hai, plânge și zbieră,
Și nu te sfii
Să fii iar copil,
Candid, inocent,
Cu suflet debil,
Și chiar neputința
Cuprinde-o în brațe,
Asmute-ți dorința
Prin vremuri câinoase
Și spre infinit,
Hai, zboară spre cer
Și nu renunța
Când visuri îți pier.

Mai dă-mi un minut,
Să scriu doar un vers,
Mai vreau o secundă
Din timpul imers,
Ca să mai iubesc
A mea poezie;
Și mă năpădesc
Trecuturi ce-nvie.
Și simt că disper,
Și simt că sfârșesc,
Ard flăcări în ger
Și un Univers
Dispare-n neant,
Transcend un mister,
Prin Arthur, prin Kant,
Prin ego alter.
Precum în trecut,
La fel și-n viitor,
Un alt nou-născut –
Mă nasc ca să mor.

Acum la final,
Cu riduri pe frunte,
Și chip decrepit,
Și gânduri cărunte…

Dar încă gândesc!
Dar încă exist!
Scriind reușesc,
Scriind mai rezist.
De când m-am născut
Și azi, până mor,
Atât am voit,
Prin mine să zbor;
Un biet Univers,
Un blând ipocrit,
Ce lasă un vers
Prin viață finit.
Vă spun rămas bun
Din ziua de ieri
Și mâine, nicicum,
Good bye revederi.

Așa că adio,
Adio de-acum,
Și ție, iubito,
Îți spun cum-necum,
Am fost și n-am fost,
Și poate-a contat
Că sunt sau nu sunt,
Sau c-am existat.
Acest Univers,
Acest fost copil,
Încheie un vers
Amar și debil.

Și ultimul gând,
Un gând ce-a pierit?
A fost „eu am fost”;
Și eu am murit.
În sfârșit.

D.P.

Dinu Popescu

Moartea poetului

O, dragă Mors, dacă ai ști
Ce dor îmi e de tine,
Aș vrea să te îmbrățișez,
Să fii parte din mine.

Dar dragă Mors, iată-ai sosit,
De-acum plecăm departe,
Astăzi pornim spre asfințit,
Spre cerurile toate.

Și sincer, dragă Mors, eu simt
Că m-ai vrut lângă tine,
Și totuși nu pot să te mint,
Nu știu dacă-i mai bine.

Atâția ani te-am așteptat
Ca să mă simt în pace,
Ce visuri azi ai spulberat
În trupul care-mi zace.

Hai, poartă-mă pe-aripa ta,
Eu ți-oi cânta poeme,
Nu plânge, nu mă mângâia
Și lasă-i să blesteme.

Și oare cât mă vei purta…
Te-oi aliena ca mine;
Când lumea toată va uita
Ultimele suspine.

Eu împăcat mă regăsesc
În clipa de pe urmă,
Sunt pregătit ca să sfârșesc,
Durerea mea o curmă.

Mă simt ca nou născut din nou,
Ce, nu există moarte?
Nici n-am nevoie de cavou
Și de lacrimi deșarte.

Unde mă duci eu am mai fost
Și mi-a plăcut aicea;
Dar nu fiți triști, nu are rost,
Va trece cicatricea.

Ne-om revedea, sau poate nu,
Un tot de energie,
Iubita mea, și eu, și tu
Și tot ce va să fie.

Eu astăzi încă te iubesc
La fel ca dimineață
Și lângă tine mai voiesc
Măcar încă o viață.

Te-aștept să vii, dar astăzi plec
În umbra marii frângeri,
Mai beau un strop din vinul sec,
De azi toastez cu îngeri.

M-aș despărți, dar nu știu cum,
Și sincer îmi displace
Expresia-aceea, rămas bun,
Și trupul care-mi zace.

Așa că mă despart din timp
În stihuri născocite
De undeva, dintr-un răstimp,
Cu rime obidite.

Aș vrea să știu de ce am fost,
Aș vrea să știu tot ce va fi,
Dar cu ce sens, pentru ce rost,
Când totul va sfârși…

Orice țigară am fumat,
Orice petală am iubit,
Orice vis vag s-a spulberat
Când clipele-au pierit.

Luptăm, luptăm, luptăm din greu,
De ce atâta luptă?
Iubind același vechi clișeu,
Bem zeamă de cucută.

De ce ne pierdem omenia
Printre invidii și păcate…
Apoi ne-apasă nostalgia
Din viețile furate.

Mereu iubim orgolios,
Ne pierdem în ruine,
Așa distrugem ce-i frumos
Din oameni și din Sine.

Și nu-nțelegem oare noi:
E inutil orgoliul,
Orice temei, orice război,
Le spulberă cavoul.

Căci vine vremea când pe cer
Orișice stea dispare,
Epuizat, fără reper,
Chiar și poetul moare.

Sosește ceasul, mă despart,
O, Mors, să mergem, dragă,
Iar Universul vi-l împart
Într-o tăcere vagă.

D.P.

Dinu Popescu

Un om prea târziu

Un om din alte vremuri,
Un om de peste timp,
Exiști, te zbați și tremuri,
Iar eu nu te mai simt.

Un om din altă lume,
Un mort prin Univers,
Arzând ca un tăciune
Prin lumea fără sens.

Un om din alte gânduri,
Un spirit hăituit,
Pe-a zgomotelor vânturi
Dansând năpăstuit.

Un om fără de moarte,
Un om ce a pierit,
Și tot ce-a fost și toate
Apoi s-au năruit.

Un prunc neprihănit,
Un hoit azi descompus,
Odată a fost viu –
Născut fiindcă s-a dus.

D.P

Dinu Popescu

Tragipoezie

1

Lumea e o tragicomedie,
Cu un regizor și-un scenariu prost,
În orice rol e pură nebunie,
Nici replicile noastre nu au rost.

Ori existență, ori nonexistență,
Tot e nimic, nimicul e un tot,
Și orice clipă, orice penitență,
Este precum o ghicitoare în tarot.

Când fiecare simplă inspirație
E doar o expirație-n neant,
Privesc în jur…câtă comizerație,
E doar pustiu, tăcere…dezolant.

Privesc către mormântul astăzi viu,
Privesc în jur la tot ce-i vechi ori nou,
Și nu știu cum…și chiar că nu mai știu
Cum să suport acest banal drum spre cavou.

tumblr_static_40y3lcxvz2wws0sgkoc0ckoss

D.P.

Dinu PopescuUn comentariu

Noaptea perfectă

533d9-tumblr_o99g171agv1uv9yxeo1_500

Ce seară liniștită,
Printre nămeți pustii,
O noapte-mbătrânită
Și visele târzii.

Și uite! Colo-n zare
Atârnă blânda Lună,
Amanta unui soare,
Banală și nebună.

O clipă de tăcere,
Ne pierdem în pustiu;
Nu-i nici o mângâiere
Cât timp încă sunt viu.

Ia-mă în brațe, Moarte,
Și haide să fugim
Spre alte Universuri
În care să pierim.

Iubire regăsită,
Răsar din zare zori,
Ce noapte liniștită,
Perfectă ca să mori.

Ce noapte liniștită,
Perfectă…ca să zbori…

tumblr_nfk2itZtPn1tqou9go1_500

D.P.

Dinu Popescu

Moartea deocamdată

tumblr_1497d397d1d3097a5eddc2b293927d5a_8793b2ef_500

Nici nu știm cum să murim,
Nu-nvățăm nici a ne naște,
Scurta vreme ce-o trăim,
Când din urmă moartea paște

Și din clipe, și din noi,
Amintirile meschine,
Totu-i vechi, chiar și noi doi
Suntem două limbi străine.

Toți trăim ca să murim
Și doar moartea ne unește,
Orice scâncet, orice chin,
E nimic, doar o poveste.

Azi ne naștem, azi pierim,
Încruntați de ani și schingiuri,
Azi trăim, astăzi sfârșim,
Ieri copii, azi plini de riduri.

Pentru ce, dar pentru ce
Tot ne zbatem, suferim?
Când al morții strigăt e
Prim și unicul amin.

Ne-am născut și am murit.
Ce-a contat, dar ce-a contat?
Înainte de-a sfârși,
Doar o clipă-am existat.

Și mă-ndrept spre absolut,
Absolutul e nedrept,
Iată, zace al meu trup,
Alte două mâini pe piept.

Rămas bun, un rămas bun
V-adresez cordial, emfatic,
Și de ce, sau de ce cum,
Eu mă spulber…singuratic.

tenor

D.P.

Dinu PopescuUn comentariu

Timid către Moarte

U9By

În ultima seară, într-o tristă gară,
Am urcat timid în trenul vieții,
Mă copleșea ultimul strop de vară,
Blestemam Pământul și uram poeții.

Ultima mea noapte pe Pământ…
Nu știu: să râd, să plâng…să tac…să strig…
Oare cum va arăta ultimul gând?
E foarte cald și mi-e atât de frig…

Și știu că m-am născut s-ajung aici,
Ca voi, predecesorii mei timizi,
Cu care azi împart aceleași frici,
Am fost normali, geniali și prea stupizi.

Atât de bravi ați înfruntat al morții vid
Și vă privesc din urmă cu urale,
De-aș fi atom, nu pot să mă divid,
De-acum mă-ndrept și eu către uitare.

Din mii și mii de amintiri uitate,
Știu că am fost, nu știu de ce am fost,
Și obidit, cu multă demnitate,
Am scris un testament deloc anost.

Mă sting de-acum precum o lumânare
Ce-și arde focul zvăpăiat în van,
Întreaga viață doar o moarte-mi pare,
În urma mea rămâne un alt an.

Tot ce-am trăit și n-am trăit vreodată,
Tot ce-aș fi vrut și tot ce n-am dorit,
Pe-a vieții potecuță zbuciumată,
Prin mine, pentru mine le-am simțit.

Și dacă-al morții astăzi este
Ultimul gând și ultimul amin,
Ultimul vis și ultima mea zestre
Este de-acum mie să-mi aparțin.

original (1)

D.P.

Dinu Popescu

Oda Nebunilor

source (5)

Mă nasc în fiecare noapte,
Iar dimineața mor din nou,
În urmă las mii de păcate,
Mergând tiptil spre-al meu cavou.

Alte amoruri trec de veacuri,
Toate sunt vechi, la fel ca ieri,
Oameni noi, aceleași gânduri,
De ești om, speri și disperi.

Strigă-n hăuri disperarea,
Cern amarul nesfârșit,
Trăind sfânta deziluzie,
Sunt un spirit hăituit.

Privesc către morți și Lună,
Mă privesc în Univers,
Simt iubire, văd și ură,
Dar aici…nu-i niciun sens.

Îmi simt nebunia-n sânge,
Da, doresc să-nnebunesc,
Un nebun urlă „ajunge!”,
Nebun să fiu îndrăznesc.

De ce fugi de nebunie,
De ce, omule nărod?
Nu-nțelegi, trai de hârtie,
Că alergi spre eșafod?

Te-ai născut bogat și liber,
Întrupat în chip de zeu,
Și-ți predai chiar nemurirea
De mai crezi în dumnezeu;

Trăiești viața în minciună,
Ignorant și obidit,
Comiți crime, porți ranchiună,
Strigi că ești năpăstuit.

Te închini cu nostalgie
Spre orice nu înțelegi,
Crezi că asta-i primenire,
Să pupi oase și să crezi?

Vai, sunteți așa ridicoli,
Vă privesc ca pe copii,
Parca-ți fi un soi de picoli
Ce serviți fără de-a ști.

Ori nu știți, ori nu-nțelegeți
Că noi suntem Univers?
De-n ceva doriți să credeți,
Proslăviți lipsa de sens.

Cum arată infinitul?
Știți ce este un nebun?
Venerați etern doar mitul
Din contextul oportun;

Un normal ascuns de lume
Printre toți acei nebuni
Care urlă, ori fac glume
Și se-nchină la tăciuni.

Munca e o nebunie,
Să trudești precum un sclav
Pentru bruma de hârtie,
Cel mai nebunesc nărav;

Să te-nchini la dumnezei
Ce-au născut în minți umane,
Divizați de bani și zei,
Trăiți vieți așa sărmane.

Vă mirați de orice-i nou
Și de tot ce nu-nțelegeți,
Lumea pare un tablou
Mâzgălit de-a voastre peceți.

Vă-mpărțiți umanitatea
Cu linii de mucava,
Ignorând realitatea
Ce există chiar și-așa.

Ați ucis chiar adevărul
Ca să vă păstrați credința
Și, amanetând viitorul,
Ați mimat iar pocăința.

Când nebuni vă ies în cale
Scuipați în sân, săriți un pas,
Dar, vezi? Nebunii trec agale,
Ei nu se-nchină și n-au ceas.

Nebunul eu, sau nebuni voi?
Ce-i nebunia? Un cuvânt!
Suntem tot oameni, suntem goi,
Dar…doar nebunul e om sfânt.

Și dacă nebunia chiar există,
Nimic normal nu este pe Pământ,
Imunde patimi azi încă persistă,
Pe o planetă care pare un mormânt.

Voi chiar nu știți ce-nseamnă nemurire,
Apologeți, ai adevărului călăi,
Nu vă urăsc, dar tot vă dau de știre:
Sunteți ridicoli, ne-nsemnați și răi.

Ca să devii nemuritor în viață,
E necesar să-nveți întâi să mori,
Pustiu și rece sufletul îngheață,
Se-neacă în oceanul cu strigoi.

Ne regăsim în Singularitatea
De unde totul a pornit cândva,
Nici viața nu contează și nici moartea,
Nu e nimic și totuși e ceva.

Privesc un Univers acum în față,
Un Univers se naște-n jurul meu
Și simt în mine un amor de gheață,
Amorul cel ce l-am simțit mereu.

Și iată, izbăvesc o odă
A nebuniei spiritului meu.

Twlg

D.P.

Dinu Popescu2 comentarii

Ultima povară

giphy (4)

Eu am murit aseară,
Nu mă voi naște mâine,
Iar veșnica-mi povară
Să-ți fie rugăciune.

M-am despărțit de trup,
M-am cufundat în cer,
Cuvântul meu cel mut
Și ultim a fost „pier”.

Dar am pierit demult,
Ori n-am trăit vreodată,
În Univers un fald
Pe-o șină neumblată.

Și îmi alină zborul
Toți cei ce au murit,
Cei ce-au simțit amorul
Și azi sunt nesfârșit.

Din tine și cu tine
Mai fac un legământ,
Să te înnod în mine,
Să-mi fii gândul cel sfânt.

În tine și prin tine
Vreau să trăiesc și mâine,
Și îngerii să-nchine
Odele lor haine.

Mai cred că moartea este
Precum o egerie,
Inspiră o poveste,
Divina Poezie.

Și dacă-n cerul nostru
Mai curge încă-o ploaie,
Sau luminează-al vostru
Candid și vajnic Soare,

Să știți, toți cei de-aici,
Că sunt în ele toate,
Simțiți și v-amintiți
Că sunt în zi și noapte.

Că sunt în răsărituri,
În orice dimineți,
În veșnice apusuri,
În umbra altor vieți.

Sunt energia vie,
Aceea ce nu moare,
Nu naște și nu-nvie,
N-are nici o scăpare.

În absolut, în totul
Ea dăinuie mereu,
Sublimă precum focul,
Cenușa unui zeu,

Alimentat continuu
De-a existenței vrajă,
Naște și dor și chinul
De a te prinde-n mreajă;

Când ultima iubire
S-o stinge în finit
Și orice amintire
Va piere-n nesfârșit,

Când ultima suflare
Se va da pe Pământ
Și chiar ultima floare
S-o ofili in vânt,

Când Universul însuși
Va deveni abstract –
Treptat se descompune,
Spectacol în antract,

Când marele Big Bang
Va deveni Big Bounce –
Ce tumult indecent,
Pe muzică de vals,

Atunci vom fi iar toți
Un tot de energie,
N-or mai fi vii și morți,
Și nici o moarte vie.

Vom fi în altă formă,
Iar timpul – diafan,
În forma cea diformă,
Amorfă, din profan.

Și orice zeitate,
Orice atom compus,
Va pierde orice masă,
Orice cuvânt supus…

Ne-om reîntâlni
Atunci
Și noi.
În Singularitate.

Sfârșit.

giphy

D.P.

Dinu Popescu3 comentarii

Hai, iartă!

Twisted-History-Floating-Candle2

Hai, iartă acum omenirea,
Prea mult și amar a greșit,
La ceasul ce-aduce pieirea
Și-ncepe un nou nesfârșit.

Hai, iartă acum inocența,
De jale, de-amor și de dor,
Amară precum indecența
De-a naște și-a piere cu zor.

Hai, iartă acum nepăsarea,
De veacuri păcat oropsit,
În zare se-aprinde uitarea
A toate ce am pătimit.

Hai, iartă acum reveria
De-a crede că ești infinit,
Suflarea, iubirea, scânteia,
Un suflet, un suflu sfârșit.

Hai, iartă acum și iubirea,
Amorul în taină trecut,
Durerea, amarul, neștirea
A tot ce cu ea s-a pierdut.

Hai, iartă acum dumnezeul
În care o viață-ai crezut,
Creat de om e și zeul,
Putere el chiar n-a avut.

Hai, iartă acum, iartă-ți arta,
Ca tine, din tine-a născut,
Când pleci numai ea ține poarta,
Rămas bun, alt spirit pierdut.

Hai, iartă-te acum și pe tine,
Și iartă-i, dar iartă-i pe toți,
Iar dacă n-o faci, atunci cine
S-aprindă lumină la morți?

Hai, iartă, hai, iartă, copile,
Pământul pe care-ai trăit
Și zboară, și zboară, copile,
Și uită că ieri ai murit.

tumblr_m9kvd7wW8b1rdvkvho1_500

D.P.

Dinu Popescu

Eternitate

 Eternitate, oare te voi zări cândva,
 Va fi pentru un ceas, dar cât îmi va părea?
 Îți voi desluși chipul și zâmbetul senin,

 Vom mai sorbi o gură din cupa cu pelin…

 Și când la ceas de seară în ochi ne vom privi,
 Mireasma-ți amăruie mă va năpădi.
 Și îți voi râde-n față când te vei apropia

 Sub clar de Lună plină, și nu mă va durea.

 O stâncă las în urmă, izbită etern de-un val,

 Adio, dar mă-ntorc cu valul iar la mal.

 Priviți-mă, voi fi aici, voi fi departe,
 Vom fi-mpreună atunci,
Eternitate.
 D.P.

Dinu Popescu