Primele raze se întrevăd lin la orizont, răsărind boem din valurile mării, ca și cum tocmai s-ar fi încheiat o fierbinte noapte de dragoste, consumată în lumina umbroasă a lunii.
O adiere blândă de vânt trece fugitiv prin părul meu, îndepărtându-se din calea lor, odată cu întunericul nopții. Undeva în spate, Luna privește implacabilă, lăsându-se purtată de rafala de vânt spre alte colțuri ale lumii unde este nevoie de plăcerea nopții.
Plutind deasupra apei, mișcându-se tacticos precum un artist întârziat căruia îi place să se lase așteptat de public, își ia timp și spațiu pentru a umple cerul cu lumină și valuri de căldură.
Câțiva pescăruși zgomotoși îi anunță sosirea într-un dans pestriț, desfășurat chiar pe marginea dintre țărm și larg, în momentul în care lumina și întunericul își strâng mâinile în semn de „la revedere”.
Victorios, artistul intră în scenă, zâmbind charismatic la vederea pescărușilor.
– Mi-a fost dor de tine, draga mea, îi șoptește suav ei.
Firele de nisip se luminează, reliefându-și auriul pătrunzător reflectat de razele sale.
Fericirea nu e o stare ori un loc, nici o persoană sau un lucru, gând ori fapt. Fericirea nu e în experiența trecutului, nici în visul incert al viitorului. Fericirea este Ea, Aici și Acum.
Răsăritul ăsta aș vrea să îl petrec cu tine, draga mea.
D.P.
Dinu Popescu 
Publicat de