În fața morții zăbovesc,
Sătul de tot ce e lumesc,
Și o conjur să ne unim
Și împreună să murim.
Iar ea privește prin hotar,
Mișeală și tăcută,
Oi vrea să-ți fac și un altar
Să fii satisfăcută?
Te-aștept de-atâta amar de vreme
Să-mi ieși odată-n cale,
Am scris o sută de poeme
Cântându-ți osanale.
Nu vrei să vii, te înțeleg,
Atunci, hai, dă-mi voință
Să mă transform în sacrileg,
Să mor cu biruință.
E cu putință să-ndrăznești
Să mă sfidezi în față?
Când eu te chem și tu nu-mi vii,
Ești searbădă, ori hoață?
Te duci la oameni inocenți,
Le ieși subit în cale,
Adulmeci și intransigent
Îi iei cu tine-n zare.
Și imprecații îți rostesc,
Ei vor să te sugrume,
Dar știi tu oare, dragă Mors,
Câți vor să te cunune?
Peregrinări tot văd că faci
Și unde nu ți-e locul,
De ce insiști să te complaci,
Nu-ți mai găsești sorocul?
Te tot fălești că ești temută,
O spaimă blestemată,
Dar tu ești doar o biată ciută,
Haină, înverșunată.
Iar eu te aștept și tu nu-mi vii
Să-mi oferi alinare,
Ți-am pregătit romanțe mii,
Ți-am pregătit romanțe mii,
Ca ultimă suflare.
Hai, vino să te-mbrățișez,
De ce îmi ești timidă?
Ți-e frică? Ori ai vrea să cred
Că mantia ți-e sordidă?
Te-am așteptat atâta timp
Și mi-ai zâmbit placidă,
Și mi-ai zâmbit placidă,
A venit ceasul ca-n estimp
Să-ți spulber coroana silfidă.
Și n-ai voit să mă-nțelegi,
Știu că te temi, ți-e frică,
Iar de în ochi mă vei privi
O să-ți pierzi o aripă.
Să știi că nu mă păcălești,
Iar eu nu fug ca tine,
Vei vrea să mă îmbrățișezi
Și nu vei da de mine.
D.P.
Dinu Popescu 
Publicat de