Închid ochii, m-avânt în abis,
Fără vreun fad compromis,
Genele le plec cu dichis,
Regăsind paradisul promis.
Sastisit de speranțe deșarte,
De-atâta rizibil lumesc,
Prin ceruri de stele abstracte
Revăd un spectacol burlesc.
Percep împrejur găunoase
Glasuri sordide ce pier,
Mai abitir mă zăresc în angoase,
Pierdut de-al lor tumult și zbier.
Inefabile taine mă cheamă,
Iar gandurile se năpustesc,
La ceasul târziu se destramă,
Când sper ca să le deslușesc.
Ascunde-te, suflet candid,
Păstrează-ți și-acum inocența,
Rămâi detașat și placid,
Evită complet afluența.
Și nu te lăsa dus de val,
Dar nici nu-l sfida cu-ndârjire,
Curentul e atrabilar,
Te-atrage subtil în neștire.
Iubirile strigă destoinic,
Apoi, se destrămă în van,
Hedonismul e nestatornic,
Se-nalță și piere-n aval.
Ataraxia îmi șade pe umeri,
Paseismul îl resimt tot mai greu,
Mă lepăd de-adâncile temeri
De-a pierde ce n-a fost al meu.
De-a pierde ce n-a fost al meu.
Mă lepăd de mantia cea grea,
O alung ca să mă regăsesc,
Zadarnic de ar fi, n-ar conta,
E timpul să o părăsesc.
Când arta se naște sublimă,
În spasme de-amor pământesc,
Artistul și muza blesteamă
Fortuitul divin ori lumesc.
Se spulberă visul deodată,
Devine din nou taciturn,
Pe calea ce a fost impregnată
Cu-al aștrilor susur nocturn.
Răsună reflexia din val,
Umbrită de stânca cea rece,
Mirajul se-îndreaptă spre mal
Când Luna pe cer se petrece.
Sună ceasul, răvășit
Părăsesc glasul stelesc,
Mă trezesc strigând şoptit,
Am trăit un vis burlesc.
D.P.
Dinu Popescu 
Publicat de