Hai, iartă!

Twisted-History-Floating-Candle2

Hai, iartă acum omenirea,
Prea mult și amar a greșit,
La ceasul ce-aduce pieirea
Și-ncepe un nou nesfârșit.

Hai, iartă acum inocența,
De jale, de-amor și de dor,
Amară precum indecența
De-a naște și piere de zor.

Hai, iartă acum nepăsarea,
De veacuri păcat oropsit,
În zare se-aprinde uitarea
A toate ce am pătimit.

Hai, iartă acum reveria
De-a crede că ești infinit,
Suflarea, iubirea, scânteia,
Un suflet, un suflu sfârșit.

Hai, iartă acum și iubirea,
Amorul în taină trecut,
Durerea, amarul, neștirea
A tot ce cu ea s-a pierdut.

Hai, iartă acum dumnezeul
În care o viață-ai crezut,
Creat de om e și zeul,
Putere el chiar n-a avut.

Hai, iartă acum, iartă-ți arta,
Ca tine, din tine-a născut,
Cand pleci numai ea ține poarta,
Rămas bun, alt suflet pierdut.

Hai, iartă-te acum și pe tine,
Și iartă-i, dar iartă-i pe toți,
Iar dacă n-o faci, atunci cine
S-aprindă lumină la morți?

Hai, iartă, hai, iartă, copile,
Pământul pe care-ai trăit
Și zboară, și zboară, copile,
Și uită că ieri ai murit.

tumblr_m9kvd7wW8b1rdvkvho1_500

D.P.

Reclame

Naşterea

Nebula-Gif

Aici nu e nimic, e tot,
Un infinit de puritate,
Nu sunt și nici nu mă suport,
Iar lumea – o neclaritate.

E un abis atât de sur
În obârșia existenței,
Sfințenia fără de cusur
Din ignoranța aparenței.

Nu sunt cuvinte chiar deloc,
Și nici lătrat ori păsărele
Ori gânduri sau angoase – ioc!
Nici vis, nici clinchet de zăbrele.

Nu e nici spațiu, nu-i nici timp,
Vreun dumnezeu, vreo elegie,
Căci totul este doar răstimp,
Un infinit de poezie.

Fără vreun vers și fără strofă
Totul rimează în neant,
Până și forma e amorfă,
Iar eu nu sunt vreun aspirant.

Tot ce a fost, tot ce va fi,
Nu e-nceput, nu e sfârșit,
E noaptea cea de după zi
A toate cele ce-am iubit.

Non-existență, non-ființă,
Cât de banal, cât de sublim,
Făr` nicio urmă de dorință,
Fără lumescul cel meschin.

E ataraxie, armonie,
Este Nirvana, e un Rai,
E Paradis și reverie,
Fără cuvinte, fără grai.

Deodată-ncep contracții dure,
Mă sperii, strig și nu-nțeleg,
Au, doare, au, nu vor să-ndure,
Acolo nu, nu vreau să merg.

Văd chip de lut, oh, ce strigoi,
„Dar iată, a sosit, e viu!”,
Nu vreau, vă rog, vreau înapoi;
E prea târziu…e prea târziu…

Și s-a născut iar nenăscutul,
Vai, ce blestem, ce mare chin,
El vede-n capăt începutul,
Iar alții-i spun amin, amin!

Amin! – botez, amin! – la nuntă
Și timpul trece, anii trec,
O bocitoare urlă, cântă,
Amin! – coșciugul ce-l petrec.

Naștere, moarte, ce contează,
Atâția mor când alții nasc,
Trăiesc și speră și visează,
Atâtea chipuri care pasc.

Nimeni nu-nvață a se naște,
Toți învățăm doar a muri,
Trăim o vreme, totu-i vraiște,
Ne cheamă Mortis zi de zi.

Ne zbatem, plângem, râdem, credem,
Pentru ce rost, pentru ce rost?
Dar în final cu toții pierdem,
Tot ce azi e va fi „a fost”.

În liniștea cea absolută
Vreau să mă-ntorc, vreau să mă-ntorc,
Pierdut de-orice iubire slută,
Și de noroc, și de noroc.

Și vreau să simt non-existența,
Căci doar de ea mi-e așa de dor,
Să se disipe aparența
Acestui suflet voiajor.

Căci port o vină, port o vină,
Dar de ales chiar n-am avut,
Așa a fost, o altă crimă
Că m-am născut, că m-am născut.

Mă-nalț pe Culmea Disperării,
Ah, ce tăcere, ce pustiu,
Răsar tiptil zorii uitării
Mult prea târziu, mult prea târziu.

Un Univers al penitenței
Ce n-am cerut, ce n-am cerut,
Nu-mi iert păcatul existenței
Căci nu l-am vrut, căci nu l-am vrut.

bpc

D.P.

Viața de apoi

giphy (20)

Viața de apoi e viața de aici,
Iar viața de aici e viața de apoi,
Străpunsă de angoase, de tulburări și frici
Și de iubiri pierdute rămase înapoi.

Toți ne-am născut odată, odată vom sfârși,
Căci moartea ne unește, ne cheamă zi de zi;
Ne pierdem inocența pierduți de jucării,
Iar chipul ni se schimbă-n reflexia oglinzii.

Sperăm la altă viață, sperăm la alt mister,
Ori suntem nihiliști și totu-i efemer,
Și încălziți de soare, sau încruntați de ger,
Purtăm în noi coșciugul speranțelor ce pier.

Ba veseli, ba distimici, abulici sau stupizi,
Morali sau amorali, haini sau aluzivi,
Ori căutăm răspunsuri, ori suntem doar naivi,
Adesea nu contează, rămânem tot pasivi.

Doar unii scriu și joacă, pictează, fac amor,
Iar alții plâng și strigă, sunt copleșiți de dor,
Artistul și egoul, blestemul, nu-i ușor
Să naști din zbucium artă, să fii un creator.

O viață de apoi e viața ce a fost
În pântecele mamei când n-aveam niciun rost,
Iar viața de aici e viața de apoi,
Căci orice astăzi este, cândva va fi „a fost”.

Prea multă importanță, preasfântul narcisism,
Noi suntem marea Specie, iar restu-i insipid,
Noi nu vrem adevărul, uitați de animism,
Ne născocim povestea, ce umanism stupid.

Să strângem cât mai multe, contează bogăția,
O cifră, dă-o-n colo, mai multe sunt ceva,
O, da, adu hârtie, căci viața e hârtia,
Ne vindem pentru ele să-ajungem cineva.

Vă puneți în răspăr, vai, sunteți chiar naivi;
Credință, neștiință, împietate, rău?
Ce, nu vă place Specia, de bani să fiți avizi?
Ori sunteți schizofrenici, ori doar scriitori bețivi.

Acuma adunăm, apoi ne mântuim,
În viața de apoi, atunci ne pocăim;
Apoi, așa deodată, deodată chiar pierim,
Ce liniște curată, ce Univers sublim.

Și nu mai știm nimic, ne pierdem de orice,
Nici c-am crezut aiurea, nici c-am sperat în van;
Și dacă n-am trăit, murim, așa și ce?
Rămân în urmă alții ca să mai treac-un an.

8dc119805e1ffceda2c40a6e91cc2606

D.P.

 

Sfârșituri în doi

giphy

O noapte de tăcere,
O noapte de pustiu,
În noaptea ce nu piere,
Când încă eram viu.

O noapte de pasiune,
O noapte de extaz,
Dar făra compasiune
Și făra să fiu treaz.

O noapte de iubire,
O noapte de amor,
O noapte în neștire,
Prea îmbătat de dor.

O noapte de durere,
O noapte de etern,
O clipă de plăcere,
Un infinit prea tern.

O noapte de speranță,
O noapte de banal,
Un veac de rezonanță,
Un veac de amalgam.

O clipă nesfârșită,
O clipă cu noi doi,
Și rana obidită
Rămasă înapoi.

Mă simt complet pierdut,
Atât de eu mă simt
Și, sincer, a durut
Și, sincer, nu te mint;

Aș vrea să împărțim
Tot ce-a fost între noi
Și să ne regăsim
În viața de apoi.

Astăzi mi-e dor de tine,
Dar dorul e stupid,
Mi-e greu, deci nu mi-e bine,
Nu pot să mă divid.

Eu înca sunt la tine,
Hai, dă-mă înapoi;
Și nici nu știu prea bine
Ce moarte-i între noi.

Am înțeles în fine
Cum am sfârșit în doi,
Nu mai există sine,
Nu existăm nici noi.

Și-i trist dar nu există
Nici viața de apoi;
Sfârșitul e sfârșit,
Ori singur, ori în doi.

Și doar frânturi din mine
Mai dăinuie în voi…
Adio, către tine,
Adio, către noi.

giphy (3)

D.P.

 

Oda privirii mele

 Privesc în jur de-atâta amar de vreme,
 Cât peste acest veac se-așterne clipa,
 Mă năpădesc și gânduri efemere,

 Iar lacrima îmi sfâșie aripa.

 Privesc în jur…deci, care-i rostul vieții,
 Când noi ne naștem toți cu-n jug în ceafă…
 Sub ramuri ne acuză-n taină morții

 Că iar ne ploconim la vreo mangafă.

Privesc în jur, a sucombat speranța,
Doar ce născuse…piere oropsita…
În hău s-a cufundat astăzi distanța,

 Actorii și-au pierdut ieri recuzita.

Privesc în jur, aud din depărtare
Cum ignoranța rage cu emfază,
 Și voi lupta până la ultima suflare,

 Un singur om, o singură pavăză.

Privesc în jur la cum se schimbă cerul,
 Văd oameni vii sau morți cum vin și trec,
 Și deslușind, tot mai amar, misterul,

 Cortegiile în noapte le petrec.

 Privesc în jur și anii mă apasă,
 Căci ce a fost, în veci nu va mai fi,
 Nădejdile se scurg dinspre năpastă,

 La fel cum se mai scurse înc-o zi.

 Privesc în jur, pierdut de a mea vreme,
 Din depărtare în răspăr mă pun,
 Iar timpul în final e cel de cerne

 Tot ce-a fost rău, indiferent ori bun.

 Privesc în jur, se termină cerneala,
 Penița decrepită s-a tocit,
 Un ultim vers se-așterne ca petala,

 De mâine voi veți spune „a privit”.

 Privesc în jur și simt în omenire
 Tristețe, penurie și păcate,
 Descumpănit, cu ultima sclipire,

 Tânjesc către un strop de libertate.

 Privesc în jur, azi vă privesc de-aicea
 De unde doar eternul o privi;
 Pe dulce val, sublim, pluti răscrucea,

 Mă pierd în nopțile ce vor veni.

D.P. 

Pe Culmile Disperării

 Pe Culmile Disperării e tăcere,
Pe Culmile Disperării e pustiu,
Nimic nu naşte şi nimic nu piere,
Căci totul niciodată n-a fost viu.

Urc cu greu prin viscolul năprasnic,
Vin spre tine să-mi urmez chemarea,
Privesc în jur, e doar banal şi groaznic,
Şi mă întreb din nou „asta mi-e calea?”

Drumul este tot mai greu, înceţoşat,
Şi m-am pierdut de unde am venit,
Mă simt înduioşat şi-nfricoşat,
Din spaima vieţii încă nu mi-am revenit.

Gata! Căci asta-i apogeul disperării,
De-aici încolo un pas nu mai fac,
Vreau să mă-nalț pe culmile uitării
Şi greaua mantie a vieţii o desfac.

Deodată se opreşte brusc furtuna
Şi Stânca de pe Culme o zăresc,
E mai înaltă chiar şi decât Luna,
Mi-o amintesc, n-am s-o mai părăsesc.

O urc târâş cu ultima suflare,
Şi e tăcere…e aşa pustiu,
Dar totu-i lin, nimic nu mă mai doare,
Durerea este doar pentru cel viu.

De porţi după ce trec răsare-o placă,
Citesc adânc inscripţionat în ea
Cuvinte ce par scoase dintr-o teacă,
Să le-nţeleagă chiar eternitatea.

„Aici, Pe Culmile Disperării,
Aşteaptă în Vârful Pustietăţii,
Alinarea eternă a mirajului
Singurătăţii.”

D.P.

București

 Printre blocurile gri
 Mă perind atât de des;
 Printre fețe mii și vii,

 Câte-un zâmbet am cules.

 Printre străzi ce prăfuite
 Reflectă lumina pură
 Și păcate ispășite

 Printre strigăte de ură.

 Printre poduri și pasaje,
 Deasupra ori dedesubt;
 Printre treceri și pavaje,

 Zumzăitul neîntrerupt.

 Printre bănci și semafoare,
 Verde, roșu ori bălai,
 Aud strigăte, claxonane;

 Mai fumez puțin din pai.

 Printre parcuri și pridvoare,
 Centrul vechi și ponosit;
 Pe sub beciuri și balcoane

 Zace șanțul oropsit.

 Printre case maiestoase
 Și celule tenebroase,
 Se perindă grațioase

 Visele primejdioase.

 Tot și printre toate trec,
 Prin stufosul București…
 Dâmbovița, vinul sec;

 Capitală, casă-mi ești…

D.P.