Când poetul moare

giphy (5)

Când poetul moare,
Versul său suspină,
Se aude-n zare
Cânt de violină.

Când poetul pleacă
De pe-acest Pământ,
Curge piatra seacă,
Piere tot ce-i sfânt.

Când poetul zace,
Doar un trup inert,
Cerul se complace
Și el inerent.

Când poetul trece
De-al vieții hotar,
Soarele e rece,
Raza-i în zadar.

Când poetul doarme
Somnul lin de veci,
Neatins de drame
Și de gânduri zeci,

Ce ramâne-n urmă,
Singura iubire,
Marea lui antumă,
A sa moștenire.

2016 - 1

D.P.

Reclame

Sfârșituri în doi

giphy

O noapte de tăcere,
O noapte de pustiu,
În noaptea ce nu piere,
Când încă eram viu.

O noapte de pasiune,
O noapte de extaz,
Dar făra compasiune,
Și făra să fiu treaz.

O noapte de iubire,
O noapte de amor,
O noapte în neștire,
Prea îmbătat de dor.

O noapte de durere,
O noapte de etern,
O clipă de plăcere,
Un infinit prea tern.

O noapte de speranță,
O noapte de banal,
Un veac de rezonanță,
Un veac de amalgam.

O clipă nesfârșită,
O clipă cu noi doi,
Si rana obidită
Rămasă înapoi.

Mă simt complet pierdut,
Atât de eu ma simt,
Și, sincer, a durut,
Și, sincer, nu te mint.

Aș vrea să împărțim
Tot ce-a fost între noi,
Și să ne regăsim
În viața de apoi.

Astăzi mi-e dor de tine,
Dar dorul e stupid,
Mi-e greu, deci nu mi-e bine,
Nu pot să mă divid.

Căci înca sunt la tine,
Hai, dă-mă înapoi;
Și nici nu știu prea bine
Ce moarte-i între noi.

Am înțeles, în fine,
Cum am sfârșit în doi,
Nu mai există sine,
Nu existăm nici noi.

Și-i trist, dar nu există
Nici viața de apoi,
Sfârșitul e sfârșit
Ori singur, ori în doi.

Și doar frânturi din mine
Mai dăinuie în voi…
Adio, către tine,
Adio, către noi.

giphy (3)

D.P.

 

Cântecul păsării Pheonix

1

Am râs și am plâns,
Am trăit, am simțit,
Am urât și-am iubit,
Amintiri am strâns.

Ne-am născut și-am grăit,
Am crezut, am strigat,
Am pierdut și-am uitat,
Iar timpu-a părut infinit.

Pe vreun drum plecați,
Mereu cu gândul undeva,
Ne era dor de cineva…
De cei ce astăzi sunt uitați.

Am scris și-am compus,
Am cântat și-am pictat,
Am jucat și creat;
Nebun artistul cel dus.

O viață e precum un drum,
Sinoasă, candidă, pustie,
Șerpuind spre veșnicie
Se sfârșeste cum-necum.

Rămas bun, rămas bun,
Singur pe drum, singur pe drum,
Iar celor ce vor fi le spun:
Trăiți acum, iubiți acum!

Căci totul se va sfârși curând.
Iar mâine alții se vor naște
Și vor trăi, simți, iubi și sfârși
În aceeași cenușă
Cu noi.

tenor

D.P.

Sfârșit de poveste

giphy (1)

Sfârșit de ianuarie,
E ger, mult a nins,
Și vine februarie
Tăcut, dinadins

Se leapădă norii,
Ce crivăț nebun,
Și lacrimă zorii
Sfârșiți de taifun.

Sfârșit de o lună,
Sfârșit de un an,
Iar vremea cea bună
Așteaptă în van;

Sfârșituri cu tine,
Sfârșituri din noi,
În bruma de sine
Zăresc un strigoi.

Sfârșit de zăpadă,
Sfârșit de brumar.
Sfârșit de corvoadă,
Cu gustul amar,

Mă pierd printre rânduri
În stihuri de-apoi,
Și-mi ninge prin gânduri
O viață în doi.

Sfârșit de poveste,
Final de mister,
O ultimă zestre…
Și stelele pier.

Ianuarie, sfârșit,
Februarie-nceput,
Și tot ce-am iubit
Să stric chiar n-am vrut.

Mă lepăd de nea,
Prea mult s-a topit,
Mă lepăd de ea
Căci noi ne-am sfârșit;

Iar Soarele-i rece
Și vântul hoinar,
Ca omul ce trece
Adesea-n zadar.

5rgv

D.P.

.

Timpul vieții ni-i scurt

giphy (1)

„Pe Pământ avem de toate,
Și mai bune, și mai rele…”
Prin orașe, pe la sate,
Vremuri dulci ori clipe grele.

Pe Pământ avem un timp,
Poate mult ori prea puțin,
Din condei îl mai înghimp,
Sastisit de-un veac hain.

Pe Pământ avem și sentimente,
Și iubire, ură și pustiu,
Ne-amăgim, plini de resentimente,
Apoi plângem pentru omul ce-a fost viu.

Pe Pământ avem un ceas abstract,
Pe pământ avem o mare-nlăcrimată,
Avem valuri, avem graiul de satrap,
Și deasupra Steaua-ntunecată.

Pe Pământ avem nevoi eterne,
Chiar de noi trăim aici puțin,
Mai normale, uneori prea terne,
Mie dați-mi doar un strop de vin.

Pe Pământ avem destule clipe
Să iubim și să urâm nespus,
Ca-n acele vechi stereotipe
Întrupate-n sufletul supus.

Pe Pământ avem poeți și artă,
Muzicieni, ori pictori și actori,
Toți alcătuiesc a lumii cartă,
Imolați de-atâția detractori.

Pe Pământ avem tot ce dorim,
Dară niciodată nu-i destul,
Toate până-n ziua ce pierim,
Alungați de trupul prea sătul.

Pe Pământ avem un Univers,
Universul are un Pământ;
Eu închei lăsând un ultim vers
Care va pluti pe-aripi de vânt.

În memoria lui Adrian Păunescu.

maxresdefault

D.P.

Disperare

Disperarea mă însoţeşte
Zi de zi şi ceas de ceas,
Mi-e amanta cea fidelă,

Vampa lumii şi-al ei glas.

Da, sunt disperat de sete,
De femei, de-atâta dor,
De cutume deșuchete,

Desfrânate, de amor.

Mă disperă chiar şi clipa,
De a fost, de va veni,
Mă disperă neajunsul

De-a trăi încă o zi.

Mă disperă specia noastră,
Și detest convieţuirea,
Mă disperă disperarea,

Mă disperă fericirea.

Mă disperă chiar şi scrisul
În care mă regăsesc
Când, secat de-atâtea gânduri,

Pe hârtie mă golesc.

Mă disperă Eternitatea,
Căci e doar un alt cuvânt
Inventat de-umanitate

Să exprime înc-un gând.

Iau în braţe disperarea,
Nopți întregi dansez cu ea,
Dar o-nșel cu detașarea,

Ca să zbiere nimfa mea.

Aşa, şi, care-i problema,
Disperarea e chiar viaţă,
Disperaţi suntem cu toţii

Încă de când stăm în faşă.

Doar motivele diferă,
Și-nțeleg că totdeauna
Disperarea cea mai mare

Ne este chiar slăbiciunea.

Neputinţa, neajunsul,
Micimea speciei umane,
Efemerul şi banalul,

Câte-un zvâc şi o frustrare.

Aşadar iau pana mea,
Îmi fac laț din disperare,
Să ne sugrumăm cu ea,

Să ne pierdem în uitare.

Veacuri multe de or trece,
Par ca ziua cea de ieri,
Peste alte veacuri multe,

Mâine tot la fel disperi.

Până n-o mai fi ţipenie
De picior ca să socoată
Timpul care tot va trece

Și mişcarea nesecată.

N-or mai fi nici cărţi pe rafturi,
Nici pic de înţelepciune,
Vor sfârşi şi-acele glasuri

Care-nalță rugăciune.

Şi nici Soare, şi nici Lună,
Toate-toate n-or mai fi,
Poate omul să-‘nţeleagă

Nesfârşitul ce sfârşi?

Pentru Univers, o clipă,
Pentru noi, un Univers,
Asta suntem, asta este,

Mă retrag cu acest consens.

D.P.

Pe Culmile Disperării

 Pe Culmile Disperării e tăcere,
Pe Culmile Disperării e pustiu,
Nimic nu naşte şi nimic nu piere,
Căci totul, niciodată, n-a fost viu.

Urc cu greu prin viscolul năprasnic,
Vin spre tine să-mi urmez chemarea,
Privesc în jur, e doar banal şi groaznic,
Şi mă întreb din nou „asta mi-e calea?”

Drumul este tot mai greu, înceţoşat,
Şi m-am pierdut de unde am venit,
Mă simt înduioşat şi înfricoşat,
Din spaima vieţii încă nu mi-am revenit.

Gata! Căci asta-i apogeul disperării,
De-aici încolo un pas nu mai fac,
Vreau să mă-nalț pe culmile uitării,
Şi greaua mantie a vieţii o desfac.

Deodată se opreşte brusc furtuna,
Şi Stânca de pe Culme o zăresc,
E mai înaltă chiar şi decât Luna,
Mi-o amintesc, n-am s-o mai părăsesc.

O urc târâş, cu ultima suflare,
Şi e tăcere…e aşa pustiu,
Dar totu-i lin, nimic nu mă mai doare,
Durerea este doar pentru cel viu.

De porţi după ce trec răsare-o placă,
Citesc adânc inscripţionat în ea
Cuvinte ce par scoase dintr-o teacă,
Să le-nţeleagă chiar eternitatea.

„Aici, Pe Culmile Disperării,
Aşteaptă în Vârful Pustietăţii,
Alinarea eternă a mirajului
Singurătăţii.”

D.P.