Sfârșit de poveste

giphy (1)

Sfârșit de ianuarie,
E ger, mult a nins,
Și vine februarie
Tăcut, dinadins

Se leapădă norii,
Ce crivăț nebun,
Și lacrimă zorii
Sfârșiți de taifun.

Sfârșit de o lună,
Sfârșit de un an,
Iar vremea cea bună
Așteaptă în van;

Sfârșituri cu tine,
Sfârșituri din noi,
În bruma de sine
Zăresc un strigoi.

Sfârșit de zăpadă,
Sfârșit de brumar.
Sfârșit de corvoadă,
Cu gustul amar,

Mă pierd printre rânduri
În stihuri de-apoi,
Și-mi ninge prin gânduri
O viață în doi.

Sfârșit de poveste,
Final de mister,
O ultimă zestre…
Și stelele pier.

Ianuarie, sfârșit,
Februarie-nceput,
Și tot ce-am iubit
Să stric chiar n-am vrut.

Mă lepăd de nea,
Prea mult s-a topit,
Mă lepăd de ea
Căci noi ne-am sfârșit;

Iar Soarele-i rece
Și vântul hoinar,
Ca omul ce trece
Adesea-n zadar.

5rgv

D.P.

.

Reclame

Pe Culmile Disperării

 Pe Culmile Disperării e tăcere,
Pe Culmile Disperării e pustiu,
Nimic nu naşte şi nimic nu piere,
Căci totul, niciodată, n-a fost viu.

Urc cu greu prin viscolul năprasnic,
Vin spre tine să-mi urmez chemarea,
Privesc în jur, e doar banal şi groaznic,
Şi mă întreb din nou „asta mi-e calea?”

Drumul este tot mai greu, înceţoşat,
Şi m-am pierdut de unde am venit,
Mă simt înduioşat şi înfricoşat,
Din spaima vieţii încă nu mi-am revenit.

Gata! Căci asta-i apogeul disperării,
De-aici încolo un pas nu mai fac,
Vreau să mă-nalț pe culmile uitării,
Şi greaua mantie a vieţii o desfac.

Deodată se opreşte brusc furtuna,
Şi Stânca de pe Culme o zăresc,
E mai înaltă chiar şi decât Luna,
Mi-o amintesc, n-am s-o mai părăsesc.

O urc târâş, cu ultima suflare,
Şi e tăcere…e aşa pustiu,
Dar totu-i lin, nimic nu mă mai doare,
Durerea este doar pentru cel viu.

De porţi după ce trec răsare-o placă,
Citesc adânc inscripţionat în ea
Cuvinte ce par scoase dintr-o teacă,
Să le-nţeleagă chiar eternitatea.

„Aici, Pe Culmile Disperării,
Aşteaptă în Vârful Pustietăţii,
Alinarea eternă a mirajului
Singurătăţii.”

D.P.

București

 Printre blocurile gri
 Mă perind atât de des;
 Printre fețe mii și vii,

 Câte-un zâmbet am cules.

 Printre străzi ce prăfuite
 Reflectă lumina pură
 Și păcate ispășite

 Printre strigăte de ură.

 Printre poduri și pasaje,
 Deasupra ori dedesubt;
 Printre treceri și pavaje,

 Zumzăitul neîntrerupt.

 Printre bănci și semafoare,
 Verde, roșu ori bălai,
 Aud strigăte, claxonane;

 Mai fumez puțin din pai.

 Printre parcuri și pridvoare,
 Centrul vechi și ponosit;
 Pe sub beciuri și balcoane

 Zace șanțul oropsit.

 Printre case maiestoase
 Și celule tenebroase,
 Se perindă grațioase

 Visele primejdioase.

 Tot și printre toate trec,
 Prin stufosul București…
 Dâmbovița, vinul sec;

 Capitală, casă-mi ești…

D.P.

Steaua căzătoare

A căzut o stea în fața mea,
Gonind s-acceadă spre o altă lume,
Din sideralul turn de catifea,

S-a detașat de angoase și cutume.

A strălucit pe cerurile-nalte,
Răsfirându-și razele amorfe,
Se perindau în jur lumile toate,

Fiindu-i inspirație pentru strofe.

În zorii dimineții a răsarit,
Dansând cu inimile calde,
Și a apus la ceas de asfințit,

Lăsând în umbră alte stele fade.

Simțind mocnita veșnică văpaie,
Ce impregnează-al sorții infinit,
Aprinsă de seișele greoaie,

A licărit placid, necontenit.

S-a perindat pe sinoase poteci,
Sorbind din pocalul reveriei,
Sădindu-și farmecele intrinseci,

Absorbite de mrejele abuliei.

Și steaua plânge, cine oare-ar crede
Că stelele se-nalță și-apoi pier,
Printre mistere ce par a le transcende,

Lucesc placid spre absolutul efemer.

La o secundă înainte de plecare
Vă-‘mpărtășesc secretul meu,
Străfulgerat de-o adiere de răcoare,

Steaua aceea fost-am eu.

D.P.

În umbra ta

 În umbra ta se naște umbra mea,
 Răsare detașată și tăcută,
 Urmându-ți negrul voal de catifea

 Pe o potecă cenușie, neîntreruptă.

 În umbra ta răsare steaua mea,
 Arzând launtric marea de văpaie,
 Mângâiată de eternul fulg de nea

 Ce scânteie și astăzi în a ta odaie.

 În umbra ta se preling surele-amintiri
 Ce ne-au surprins atât de des, tiptil,
 Dulci-amărui gânduri, șoapte, priviri,

 Uitate în cotlonul unui vis subtil.

 În umbra ta se regăsește spleenul,
 Inefabil, intrinsec, așa tacit,
 E afon destinul…disonant refrenul

 Pe care am dansat când ne-am îndrăgostit.

 În umbra ta se-nalță noi angoase,
 Căci umbra mea n-o poate atinge pe a ta,
 Sunt două umbre de orgolii stoarse,

 Umbrite de-o dâră de-etcetera.

 În umbra ta se scurg zile ploaioase
 Și nopți blânde și reci de iarnă grea,
 Când toate anotimpurile sunt geroase,

 Umbra ta îmi încălzește umbra mea.

 În umbra ta încă se scriu în șoaptă
 Mementouri ce azi destăinuie povești,
 Cu graiul emergent de reverie fadă,

 Dacă-l asculți te întreabă unde ești.

 În umbra ta privesc șoptit,
 Mă regăsesc ca să mă pierd subit,
 Din clipa mocnită de infinit,

 Al timpului în care ne-am iubit.

 În umbra ta
 E umbra mea;
 În umbra mea

 Ești tu.

D.P.

Sărutul mării

 Îmbrățișează-mă val, sărută-mă mare,
 Când sub clar de Lună plină
 Rătăcit privesc în zare,

 Contemplând noaptea senină.

 Valul tău spumos și blând
 Mă curăță de tristețe;
 Al tău sur cântec plăpând

 Îmi șoptește noi povețe.

 Vreau să mă cufund în tine,
 Pierdut de ani și cicatrici,
 Iar Luna să mă aline

 Sub un zvâc de licurici.

 Falnică și languroasă,
 Ești brutală dar placidă,
 Într-o viață de angoasă

 Pe-a lumii cale sordidă.

 Te agiți și te calmezi,
 Iei și vieți, oferi și vise,
 Corăbiile le ghidezi

 Pe-a tale eterne seișe.

 Mai abitir tot mai departe,
 Nici măcar mai simt nisipul,
 Se disipă, dispar toate,

 Iară ție îți văd chipul.

 În larg mă perind acum,
 Nu mai simt nici pic de dor,
 Distanțat de-acest zbucium,

 M-adâncesc să pot să zbor.

 Îți zâmbesc de după val,
 Mă săruți, te iau în brațe;
 Totu-i vechi, totu-i actual,

 Alte valuri trec uitate.

 Contemplând noaptea senină,
 Rătăcit privesc în zare,
 Stelele și Luna plină

 Mă petrec spre detașare.

D.P.

Defecte divine (cugetările unui ateu spiritual)

 Mici suntem toți priviți de sus, și mai mici ne facem,
 Pierduți în griji minore zi de zi ne complacem.
 Când ne uităm spre cer, privindu-ne destinul,
 Ne place-atât de des să invocăm divinul.
 Jalnic obicei, dictat de neputință,
 Din patetism abstract și lipsă de voință.
 Cogniția-i dificilă, răspunsul nu-i facil,
 Așa că luăm de-a gata orice răspuns pueril;
 Cu aroganță credem că suntem diferiți,

 Și speciali totodată, de rele etern feriți.

 Dar unde-i Dumnezeu, spre ce ungher privește
 Când nedreptatea pură în lumea lui lovește?
 Hai să gândim o clipă, să nu mai fim conduși,
 Să ne-ntrebăm logic de ce suntem supuși?
 De ce-acceptăm ușor orice aberație,

 De ce nu luptăm brav și fără moderație?

 Privim în altă parte când nu vrem să vedem,
 Învăluim simțirea când nu vrem să credem,
 Uităm pe loc, de-ndată, tot ce nu vrem să știm,

 Reținem doar ce vrem, și știm doar ce voim.

 Când ne vom întreba unde ne e menirea?
 Cum fiecare clipă-ți aduce etern pieirea;
 Distrași și amăgiți pierdem din ochi sclipirea,

 Și-apoi iar sărutăm amar dezamgirea.

 Dumnezeu suntem noi, și nu-i o blasfemie,
 Totul e nimic, sfârșitul nu-i pieire,
 Divinul e creat de-a omului gândire,

 Doar în absurd există aceea dumnezeire.

 Diavol sau divin, nu-i nicio diferență,
 Au amândoi aceași sublimă incompetență;
 Credința este moartea oricărei gândiri,

 Și amăgirea eternă a falșilor martiri.

 Cu abnegație abrog întreaga Inchiziție,
 Și vă-adresez un gând izvorât din cogniție:
 Gândiți-vă o clipă cât suntem de mici,

 Dar de măreți, și totuși atât de diferiți!

 Când vom avea puterea de a nu mai fi creație,

 Atunci vom evolua spre-o nouă agregație.

Notă: Absurditatea tuturor religiilor: Condamnă ateismul, susținând că știința nu are încă toate răspunsurile și dovezile la întrebarile absolute ale umanitații, în timp ce ei pretind că dețin adevărul suprem, fără a avea nicio dovadă.

D.P.