Naşterea

Nebula-Gif

Aici nu e nimic, e tot,
Un infinit de puritate,
Nu sunt și nici nu mă suport,
Iar lumea – o neclaritate.

E un abis atât de sur
În obârșia existenței,
Sfințenia fără de cusur
Din ignoranța aparenței.

Nu sunt cuvinte chiar deloc
Și nici lătrat, ori păsărele,
Ori gânduri sau angoase – ioc!
Nici vis, nici clinchet de zăbrele.

Nu e nici spațiu, nu-i nici timp,
Vreun dumnezeu, vreo egerie,
Căci totul este doar răstimp,
Un infinit de poezie.

Fără vreun vers și fără strofă,
Totul rimează în neant,
Până și forma e amorfă,
Iar eu nu sunt vreun aspirant.

Tot ce a fost, tot ce va fi,
Nu e-nceput, nu e sfârșit,
E noaptea cea de după zi
A toate cele ce-am iubit.

Non-existență, non-ființă,
Cât de banal, cât de sublim,
Făr` nici o urmă de dorință,
Fără lumescul cel meschin.

E ataraxie, armonie,
Este Nirvana, e un Rai,
E Paradis și reverie,
Fără cuvinte, fără grai.

Deodată-ncep contracții dure,
Mă sperii, strig și nu-nțeleg,
Au, doare, au, nu vor să-ndure,
Acolo nu, nu vreau să merg.

Văd chip de lut, oh, ce strigoi,
„Dar iată, a sosit, e viu!”,
Nu vreau, vă rog, vreau înapoi;
E prea târziu…e prea târziu…

Și s-a născut iar nenăscutul,
Vai, ce blestem, ce mare chin,
El vede-n capăt începutul,
Iar alții-i spun amin, amin!

Amin! – botez, amin! – la nuntă
Și timpul trece, anii trec,
O bocitoare urlă, cântă,
Amin! – coșciugul ce-l petrec.

Naștere, moarte, ce contează,
Atâția mor când alții nasc,
Trăiesc și speră și visează,
Atâtea chipuri care pasc.

Nimeni nu-nvață a se naște,
Toți învățăm doar a muri,
Trăim o vreme, totu-i vraiște,
Ne cheamă Mortis zi de zi.

Ne zbatem, plângem, râdem, credem,
Pentru ce rost, pentru ce rost?
Dar în final cu toții pierdem,
Tot ce azi e, va fi „a fost”.

În liniștea cea absolută
Vreau să mă-ntorc, vreau să mă-ntorc,
Pierdut de-orice iubire slută
Și de noroc, și de noroc.

Și vreau să simt non-existența,
Căci doar de ea mi-e așa de dor,
Să se sfârșească aparența
Acestui suflet voiajor.

Căci port o vină, port o vină,
Dar de ales chiar n-am avut,
Așa a fost, o altă crimă
Că m-am născut, că m-am născut.

Mă-nalț pe Culmea Disperării,
Ah, ce tăcere, ce pustiu,
Răsar tiptil zorii uitării…
Mult prea târziu, mult prea târziu.

Un Univers al penitenței
Ce n-am cerut, ce n-am cerut,
Nu-mi iert păcatul existenței
Căci nu l-am vrut, căci nu l-am vrut.

bpc

D.P.

Dinu Popescu

Destin

În final, dincolo de orice credem că astăzi ne separă,
în Univers toți împărtășim același destin:
Suntem în viață.
Trăim printre miliarde de visuri,
Răsărituri și apusuri care se succedă încontinuu.
Printre iubiri și amăgiri trăim nopți fierbinți și nopți geroase.
Da, trăim și iubim, urâm și suferim, acceptăm, învățăm, iar timpul trece.
Îmbătrânim.
Ne pierdem de toate,
în toate și printre toate.
Și da, știm,
vom muri într-o zi.

D.P.

*Extras din romanul „Playboy: o incursiune într-o lume interzisă”

Dinu Popescu

Moartea poetului

O, dragă Mors, dacă ai ști
Ce dor îmi e de tine,
Aș vrea să te îmbrățișez,
Să fii parte din mine.

Dar dragă Mors, iată-ai sosit,
De-acum plecăm departe,
Astăzi pornim spre asfințit,
Spre cerurile toate.

Și sincer, dragă Mors, eu simt
Că m-ai vrut lângă tine,
Și totuși nu pot să te mint,
Nu știu dacă-i mai bine.

Atâția ani te-am așteptat
Ca să mă simt în pace,
Ce visuri azi ai spulberat
În trupul care-mi zace.

Hai, poartă-mă pe-aripa ta,
Eu ți-oi cânta poeme,
Nu plânge, nu mă mângâia
Și lasă-i să blesteme.

Și oare cât mă vei purta…
Te-oi aliena ca mine;
Când lumea toată va uita
Ultimele suspine.

Eu împăcat mă regăsesc
În clipa de pe urmă,
Sunt pregătit ca să sfârșesc,
Durerea mea o curmă.

Mă simt ca nou născut din nou,
Ce, nu există moarte?
Nici n-am nevoie de cavou
Și de lacrimi deșarte.

Unde mă duci eu am mai fost
Și mi-a plăcut aicea;
Dar nu fiți triști, nu are rost,
Va trece cicatricea.

Ne-om revedea, sau poate nu,
Un tot de energie,
Iubita mea, și eu, și tu
Și tot ce va să fie.

Eu astăzi încă te iubesc
La fel ca dimineață
Și lângă tine mai voiesc
Măcar încă o viață.

Te-aștept să vii, dar astăzi plec
În umbra marii frângeri,
Mai beau un strop din vinul sec,
De azi toastez cu îngeri.

M-aș despărți, dar nu știu cum,
Și sincer îmi displace
Expresia-aceea, „rămas bun”,
Și trupul care-mi zace.

Așa că mă despart din timp
În stihuri născocite
De undeva, dintr-un răstimp,
Cu rime obidite.

Aș vrea să știu de ce am fost,
Aș vrea să știu tot ce va fi,
Dar cu ce sens, pentru ce rost,
Când totul va sfârși.

Orice țigară am fumat,
Orice petală am iubit,
Orice vis vag s-a spulberat
Când clipele-au pierit.

Luptăm, luptăm, luptăm din greu,
De ce atâta luptă?
De ce ne amăgim mereu,
De ce speranța-i ciută…

De ce ne pierdem omenia
Printre invidii și păcate…
Apoi ne-apasă nostalgia
Din viețile furate.

Mereu iubim orgolios,
Ne pierdem în ruine,
Așa distrugem ce-i frumos
Din oameni și din Sine.

Și nu-nțelegem oare noi:
E inutil orgoliul,
Orice temei, orice război,
Le spulberă cavoul.

Căci vine vremea când pe cer
Orișice stea dispare,
Epuizat, fără reper,
Chiar și poetul moare.

Sosește ceasul, mă despart,
O, Mors, să mergem, dragă,
Iar Universul vi-l împart
Într-o tăcere vagă.

D.P.

Dinu Popescu

Mesaj către Tine

Vreau să-ți fiu eu cel din urmă mesaj,
Mesajul ce transcende orice moarte,
Hachița mea, al meu ultim curaj,
E de-a sfida orice pietate.

Vreau să-ți fiu eu cel din urmă atu
Ce te-a-mbrăcat cândva în mantia vieții
Și orice eu și chiar și orice tu
Să spulberăm superficialul sorții.

Vreau să fiu viscol, soare și durere,
Vreau să fiu viu și vreau să nu mai fiu,
Iar în final, la dulcea revedere,
Să regăsim sublimul din pustiu.

Aceeași tu, același eu sunt altul,
O clipă ce a fost și va pieri,
Și nu sunt mai abulic decât saltul
Ce l-am făcut când m-am născut
Spre a muri.

D.P.

Dinu Popescu

Nu suntem nemuritori

Nu suntem nemuritori,
Mai degrabă vrem să fim
Precum valul, călători
Spre o mare de sublim.

Nu suntem doar carne fadă,
Suntem energie pură,
Iar când ploaia stă să cadă
Uneori simțim și ură.

Nu suntem doar aparențe,
Doar tăciune ars pe rug,
Totuși punem preț pe zdrențe,
Totuși toți suntem din vulg.

Suntem oameni trecători,
Niște oameni de zăpadă,
Zi de zi suntem actori,
Iar cortina stă să cadă.

Suntem energie pură
Ce ne-mbracă în divin,
Ori ne mângâie cu zgură
Și-n final strigăm „Amin!”.

Altă piesă se tot joacă,
Suntem vii, veți fi și voi,
Iară timpul va să treacă,
Nemurirea nu e pentru noi.

Ne întoarcem iluzorii
Tot de unde am plecat,
Cât de buni ar fi actorii,
Timpul tot i-a scuturat.

Universul e o artă,
Arta-nseamnă nemurire,
Iar sfârșitu-i doar o poartă
Spre un strop de fericire.

D.P.

Dinu Popescu

Întrebări retorice

tumblr_ohiyt2xxvs1vyzslbo1_500

De ce să fiu poet,
De ce să fiu scriitor,
De ce să fiu un pictor,
De ce să fiu actor?

De ce să fiu ceva,
De ce să fiu nimic,
De ce să fiu un tot,
Când totul s-a sfârșit?

De ce să fiu un pustnic,
De ce să fiu hain,
De ce să fiu becisnic,
De ce să fiu meschin?

De ce să fiu vremelnic,
De ce să fiu etern,
De ce sunt șovăielnic,
Ce stihuri să aștern?

De ce să fiu bogat,
De ce să fiu zelos,
De ce să fiu sărac,
De ce să fiu faimos?

De ce să cuceresc,
De ce să fac amor,
De ce mă fâstâcesc,
De ce sunt beat de dor?

De ce să fiu deștept,
De ce să fiu tâmpit,
Și ce să mai aștept
Când tot s-a risipit?

De ce încă un vers,
De ce încă o zi?
Un Univers divers,
O umbră ce pieri.

tumblr_p1qatg13IB1rut1rdo1_500

D.P.

Dinu Popescu

Oda iubirii

Iubita mea, iubita mea,
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii…
Te aștept pe-un colț uitat de Stea

Să fim din nou copii.

Iubita mea cu părul blond
Și ochii precum marea,
Cu zâmbet cald, ten rubicond,

Nu mai auzi chemarea…

Iubita mea cu păr şaten
Şi ochi căprui, serafici,
Ca doi copii uitaţi în tren,

Cuminţi şi singuratici.

Iubita mea cu păr roşcat
Şi ochii verzi ca plopul,
Cu un surâs îngândurat,

Amoru-ţi fuse scopul.

Iubita mea cu plete negre
Şi ochi ca abanosul,
Erai un vis de veghe,
Înnobilai frumosul.

Iubita mea, chiar te-am pierdut,
Un vers cu tine am furat,
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii,

De ce s-a întâmplat?

Iubita mea, un val spumos,
Iubita mea ce nu mai eşti,
Ar fi sublim, ar fi frumos

Să credem în poveşti.

Iubita mea, când n-om mai fi
Un trup din carne pură,
În spirit ne-om uni,

Pierduţi de orice ură.

Iubita mea, iubitelor,
Ce clipe-n doi am împărţit,
Cândva, cumva, n-a fost uşor,

Nu ne-am mai regăsit.

Iubita mea, iubita mea,
Ar fi frumos, ar fi divin,
De-ai străluci precum o Stea,

M-aş închina…Amin.

Iubita mea, iubita mea,
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii…
Te aştept pe-un colţ uitat de Stea

Să fim din nou copii.

D.P.

Dinu Popescu

Universul paralel

Mă văd pe mine cel
Din Universul paralel,
Iată-mă, chiar acolo,
Beau un vin și sper,
Sper că undeva,
În alt Univers,
Iubesc multe dame,
Scriu vers după vers.

Mă văd pe mine cel
Din Universul paralel,
Poate sunt mai falnic,
Sau mai tinerel;
Mă întreb, dar, tainic,
Sunt tot menestrel?
Of, așa departe-i
Universul paralel.

Mă văd pe mine cel
Din Universul paralel,
Parcă sunt mai trist –
Tot posac de fel…
Cine oare acolo
M-o fi abătut,
Prin ce muze oare
M-oi mai fi pierdut?

Mă văd pe mine cel
Din Universul paralel,
Oare-oi fi doar unul,
Sau mai mulți, stingher
Mă las purtat de gânduri,
O fi tot efemer?
Cum o fi peisajul
În Universul paralel?

Mă văd pe mine cel
Din Universul paralel,
Am mai scris o carte,
Sau un bilețel,
Dar…o fi tot noapte,
Sau doar zi? Cum cel
Eu din Universul paralel
Oi fi?

Și când n-oi mai fi aici,
Voi rămâne doar acel
Ce dăinuie încă
În Universul paralel;
Și de o fi bine,
Sau de-o fi mai greu,
Tot mai bine pare
În Universul unde
Ființez eu…
Paralel.

D.P.

Dinu Popescu

Scrisoare către predecesorii mei

Mă simt împovărat de voi,
De voi, predecesorii mei,
De-a voastre veșnice scântei,
Căci voi ați fost urmașii grei.

Vă calc pe urme, recunoscător
Pentru ce voi din cărți mi-ați oferit,
Supliciul l-ați făcut mult mai ușor
Și un biet bou din jug ați dezrobit.

Vă simt și tumultul și tânga,
Mă regăsesc atât de mult în toate,
În patimi, zbucium și păcate,
Ce dăinuie-n final nu este mâzga.

Voi, ce astăzi din trecut veniți,
Cu voi am împărțit aceleași vicii,
Și schingiurile sunt aceleași, știți,
Din vremurile-n care mai erați aici.

O, filozofi, poeți și, o, femei,
Muzele creației, muze moarte,
Ați transformat bieți muritori în zei
Și ați născut commedia dell’arte.

Mă pierd în versurile mele atât de des,
Mă regăsesc în voi și cerul știe
Că nu sunt vreun nebun neînțeles,
Sunt doar un alt bolnav de abulie.

Și neaoș strig că nu m-am resemnat,
Îmi voi găsi într-un final și calea,
Atâta spleen și tot n-am sucombat,
Ibovnică supremă mi-este marea.

Zâmbesc șăgalnic și cu deferență,
Voi pregătiți-mi un pahar de vin,
Eu vin să facem schimb de experiență,
În compania dulcelui pelin.

Zâmbiți, căci vă voi face mândru,
Apoteoza astăzi v-o grăiesc,
Pentru o clipă sunt uman, nu sumbru,
Arhetipal refuz să-mbătrânesc.

Va las acum să v-odihniți în pace,
Eu sunt cordial, plin de recunoștință,
Ne vom vedea curând, coșciugul zace
Cu gândul la a mea ființă.

D.P.

Dinu Popescu

Adio, România

Unde ne sunt poeții
 Pierduți printre păcate?
 Distrași de-amarul sorții,

 Atrași către etate?

 Unde ne sunt actorii
 Șăgalnici, mucaliți?
 Din ramurile florii

 Plecară veștejiți.

 Unde ai țării pictori
 Și-au lepădat pastelul?…
 Iar bravii noștri ctitori

 Au părăsit castelul.

 Unde ne sunt studenții
 Și emeriții lor?
 Cine mai scrie cărți

 Din nesecat izvor?

 Unde ne e istoria,
 Ștefan, Cuza, Mihai?
 S-a golit vistieria,

 Carnagiu-l vezi din Rai.

 Unde o fi viitorul,
 Sub jug l-am înrobit,
A emigrat poporul,

 Apoi ne-am răzvrătit.

Cu tânga înainte,
Tângă e și-napoi,
Pierduți printre cuvinte,

Ne-am subjugat și noi.

Toți împărțim o culpă,
A ignoranței vină,
Iar veșnica ocultă

Ne-njunghie drept în splină.

 Aleg să fac rocada,
 Căci m-am pierdut cu firea,
 Unde ne e izbânda,

 Care ne e menirea?

 Unde ne e speranța
 Și unde-i omenia?
 Rămas bun, libertate,

 Adio, România…

D.P.

Dinu Popescu