Naşterea

Aici nu e nimic, e tot,
Un infinit de puritate,
Nu sunt și nici nu mă suport,
Iar lumea – o neclaritate.

E un abis atât de sur
În obârșia existenței,
Sfințenia fără de cusur
Din ignoranța aparenței.

Nu sunt cuvinte chiar deloc
Și nici lătrat, ori păsărele,
Ori gânduri sau angoase – ioc!
Nici vis, nici clinchet de zăbrele.

Nu e nici spațiu, nu-i nici timp,
Vreun dumnezeu, vreo egerie,
Căci totul este doar răstimp,
Un infinit de poezie.

Fără vreun vers și fără strofă,
Totul rimează în neant,
Până și forma e amorfă,
Iar eu nu sunt vreun aspirant.

Tot ce a fost, tot ce va fi,
Nu e-nceput, nu e sfârșit,
E noaptea cea de după zi
A toate cele ce-am iubit.

Non-existență, non-ființă,
Cât de banal, cât de sublim,
Făr` nici o urmă de dorință,
Fără lumescul cel meschin.

E ataraxie, armonie,
Este Nirvana, e un Rai,
E Paradis și reverie,
Fără cuvinte, fără grai.

Deodată-ncep contracții dure,
Mă sperii, strig și nu-nțeleg,
Au, doare, au, nu vor să-ndure,
Acolo nu, nu vreau să merg.

Văd chip de lut, oh, ce strigoi,
„Dar iată, a sosit, e viu!”,
Nu vreau, vă rog, vreau înapoi;
E prea târziu…e prea târziu…

Și s-a născut iar nenăscutul,
Vai, ce blestem, ce mare chin,
El vede-n capăt începutul,
Iar alții-i spun amin, amin!

Amin! – botez, amin! – la nuntă
Și timpul trece, anii trec,
O bocitoare urlă, cântă,
Amin! – coșciugul ce-l petrec.

Naștere, moarte, ce contează,
Atâția mor când alții nasc,
Trăiesc și speră și visează,
Atâtea chipuri care pasc.

Nimeni nu-nvață a se naște,
Toți învățăm doar a muri,
Trăim o vreme, totu-i vraiște,
Ne cheamă Mortis zi de zi.

Ne zbatem, plângem, râdem, credem,
Pentru ce rost, pentru ce rost?
Dar în final cu toții pierdem,
Tot ce azi e, va fi a fost.

În liniștea cea absolută
Vreau să mă-ntorc, vreau să mă-ntorc,
Pierdut de-orice iubire slută
Și de noroc, și de noroc.

Și vreau să simt non-existența,
Căci doar de ea mi-e așa de dor,
Să se sfârșească aparența
Acestui suflet voiajor.

Căci port o vină, port o vină,
Dar de ales chiar n-am avut,
Așa a fost, o altă crimă
Că m-am născut, că m-am născut.

Mă-nalț pe Culmea Disperării,
Ah, ce tăcere, ce pustiu,
Răsar tiptil zorii uitării…
Mult prea târziu, mult prea târziu.

Un Univers al penitenței
Ce n-am cerut, ce n-am cerut,
Nu-mi iert păcatul existenței
Căci nu l-am vrut, căci nu l-am vrut.

D.P.