Oda Nebunilor

source (5)

Mă nasc în fiecare noapte,
Iar dimineața mor din nou,
În urmă las mii de păcate,
Mergând tiptil spre-al meu cavou.

Alte amoruri trec de veacuri,
Toate sunt vechi, la fel ca ieri,
Oameni noi, aceleași gânduri,
De ești om, speri și disperi.

Strigă-n hăuri disperarea,
Cern amarul nesfârșit,
Trăind sfânta deziluzie,
Sunt un spirit hăituit.

Privesc către morți și Lună,
Mă privesc în Univers,
Simt iubire, văd și ură,
Dar aici…nu-i niciun sens.

Îmi simt nebunia-n sânge,
Da, doresc să-nnebunesc,
Un nebun urlă „ajunge!”,
Nebun să fiu îndrăznesc.

De ce fugi de nebunie,
De ce, omule nărod?
Nu-nțelegi, trai de hârtie,
Că alergi spre eșafod?

Te-ai născut bogat și liber,
Întrupat în chip de zeu,
Și-ți predai chiar nemurirea
De mai crezi în dumnezeu;

Trăiești viața în minciună,
Ignorant și obidit,
Comiți crime, porți ranchiună,
Strigi că ești năpăstuit.

Te închini cu nostalgie
Spre orice nu înțelegi,
Crezi că asta-i primenire,
Să pupi oase și să crezi?

Vai, sunteți așa ridicoli,
Vă privesc ca pe copii,
Parca-ți fi un soi de picoli
Ce serviți fără de-a ști.

Ori nu știți, ori nu-nțelegeți
Că noi suntem Univers?
De-n ceva doriți să credeți,
Proslăviți lipsa de sens.

Cum arată infinitul?
Știți ce este un nebun?
Venerați etern doar mitul
Din contextul oportun;

Un normal ascuns de lume
Printre toți acei nebuni
Care urlă, ori fac glume
Și se-nchină la tăciuni.

Munca e o nebunie,
Să trudești precum un sclav
Pentru bruma de hârtie,
Cel mai nebunesc nărav;

Să te-nchini la dumnezei
Ce-au născut în minți umane,
Divizați de bani și zei,
Trăiți vieți așa sărmane.

Vă mirați de orice-i nou
Și de tot ce nu-nțelegeți,
Lumea pare un tablou
Mâzgălit de-a voastre peceți.

Vă-mpărțiți umanitatea
Cu linii de mucava,
Ignorând realitatea
Ce există chiar și-așa.

Ați ucis chiar adevărul
Ca să vă păstrați credința
Și, amanetând viitorul,
Ați mimat iar pocăința.

Când nebuni vă ies în cale
Scuipați în sân, săriți un pas,
Dar, vezi? Nebunii trec agale,
Ei nu se-nchină și n-au ceas.

Nebunul eu, sau nebuni voi?
Ce-i nebunia? Un cuvânt!
Suntem tot oameni, suntem goi,
Dar…doar nebunul e om sfânt.

Și dacă nebunia chiar există,
Nimic normal nu este pe Pământ,
Imunde patimi azi încă persistă,
Pe o planetă care pare un mormânt.

Voi chiar nu știți ce-nseamnă nemurire,
Apologeți, ai adevărului călăi,
Nu vă urăsc, dar tot vă dau de știre:
Sunteți ridicoli, ne-nsemnați și răi.

Ca să devii nemuritor în viață,
E necesar să-nveți întâi să mori,
Pustiu și rece sufletul îngheață,
Se-neacă în oceanul cu strigoi.

Ne regăsim în Singularitatea
De unde totul a pornit cândva,
Nici viața nu contează și nici moartea,
Nu e nimic și totuși e ceva.

Privesc un Univers acum în față,
Un Univers se naște-n jurul meu
Și simt în mine un amor de gheață,
Amorul cel ce l-am simțit mereu.

Și iată, izbăvesc o odă
A nebuniei spiritului meu.

Twlg

D.P.

Întrebări retorice

tumblr_ohiyt2xxvs1vyzslbo1_500

De ce să fiu poet,
De ce să fiu scriitor,
De ce să fiu un pictor,
De ce să fiu actor?

De ce să fiu ceva,
De ce să fiu nimic,
De ce să fiu un tot,
Când totul s-a sfârșit?

De ce să fiu un pustnic,
De ce să fiu hain,
De ce să fiu becisnic,
De ce să fiu meschin?

De ce să fiu vremelnic,
De ce să fiu etern,
De ce sunt șovăielnic,
Ce stihuri să aștern?

De ce să fiu bogat,
De ce să fiu zelos,
De ce să fiu sărac,
De ce să fiu faimos?

De ce să cuceresc,
De ce să fac amor,
De ce mă fâstâcesc,
De ce sunt beat de dor?

De ce să fiu deștept,
De ce să fiu tâmpit,
Și ce să mai aștept
Când tot s-a risipit?

De ce încă un vers,
De ce încă o zi?
Un Univers divers,
O umbră ce pieri.

tumblr_p1qatg13IB1rut1rdo1_500

D.P.

Oda iubirii

Iubita mea, iubita mea,
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii…
Te aștept pe-un colț uitat de Stea

Să fim din nou copii.

Iubita mea cu părul blond
Și ochii precum marea,
Cu zâmbet cald, ten rubicond,

Nu mai auzi chemarea…

Iubita mea cu păr şaten
Şi ochi căprui, serafici,
Ca doi copii uitaţi în tren,

Cuminţi şi singuratici.

Iubita mea cu păr roşcat
Şi ochii verzi ca plopul,
Cu un surâs îngândurat,

Amoru-ţi fuse scopul.

Iubita mea cu plete negre
Şi ochi ca abanosul,
Erai un vis de veghe,
Înnobilai frumosul.

Iubita mea, chiar te-am pierdut,
Un vers cu tine am furat,
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii,

De ce s-a întâmplat?

Iubita mea, un val spumos,
Iubita mea ce nu mai eşti,
Ar fi sublim, ar fi frumos

Să credem în poveşti.

Iubita mea, când n-om mai fi
Un trup din carne pură,
În spirit ne-om uni,

Pierduţi de orice ură.

Iubita mea, iubitelor,
Ce clipe-n doi am împărţit,
Cândva, cumva, n-a fost uşor,

Nu ne-am mai regăsit.

Iubita mea, iubita mea,
Ar fi frumos, ar fi divin,
De-ai străluci precum o Stea,

M-aş închina…Amin.

Iubita mea, iubita mea,
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii…
Te aştept pe-un colţ uitat de Stea

Să fim din nou copii.

D.P.

Ultimele dorințe

Vreau să iubesc, vreau să fiu şi liber,
Vreau să fiu un colț uitat de stea,
Vreau să fiu poetul cel stingher,

Stihul vreau să-mi fie fulg de nea.

Vreau să fiu speranţă şi pasiune,
Vreau să fiu tăcere şi etern;
Nu e niciun pic de compasiune,

Niciun strop din eu nu mai discern.

Vreau să fiu cel ce am fost şi vreau
Să fiu cel ce ştiu că pot să fiu,
Daţi-mi o carafă, spun pe şleau,

Beau, fumez, iubesc…să pot să scriu.

Vreau să fiu un val de anvergură,
Vreau să fiu un licăr în noian,
Neatins de veac ori de uzură,

Să fiu breaz precum perenul cal troian.

Vreau să fiu acel ce voi rămâne,
Chiar și-atunci când Mortis m-o răpi,
Să păstrez doar gândurile bune,

Restul precum mine or pieri.

Vreau să fiu acela care-n noapte
Cântă ode doar la umbra Lunii,
Mă perturbă însă o etate,

Simt şi eu amarul slăbiciunii.

Vreau să fiu cel ce am fost odată,
Vreau să fiu cel ce în veci n-oi fi,
Din a existenţei hâtră soartă

Tot ce ştiu e că odată voi sfârşi.

Vreau să fiu un demn urmaş al sorţii
Pentru cei ce-au fost cândva model,
Să transcend de-a pururi vraja morţii,

Ăsta-l pot numi al vieţii ţel.

Vreau să m-odihnesc în fine-n pace,
Doar când ştiu că-n voi oi dăinui,
Printre atâtea zbateri de torace,

Calea mea prin ele mi-oi croi.

Rămas bun e doar la revedere,
Rămas bun, adio, pe curând…
Timpul trece, timpul nu discerne

Că am fost poet, om crud sau blând.

D.P

Universul paralel

Mă văd pe mine cel
Din Universul paralel,
Iată-mă, chiar acolo,
Beau un vin și sper,
Sper că undeva,
În alt Univers,
Iubesc multe dame,
Scriu vers după vers.

Mă văd pe mine cel
Din Universul paralel,
Poate sunt mai falnic,
Sau mai tinerel;
Mă întreb, dar, tainic,
Sunt tot menestrel?
Of, așa departe-i
Universul paralel.

Mă văd pe mine cel
Din Universul paralel,
Parcă sunt mai trist –
Tot posac de fel…
Cine oare acolo
M-o fi abătut,
Prin ce muze oare
M-oi mai fi pierdut?

Mă văd pe mine cel
Din Universul paralel,
Oare-oi fi doar unul,
Sau mai mulți, stingher
Mă las purtat de gânduri,
O fi tot efemer?
Cum o fi peisajul
În Universul paralel?

Mă văd pe mine cel
Din Universul paralel,
Am mai scris o carte,
Sau un bilețel,
Dar…o fi tot noapte,
Sau doar zi? Cum cel
Eu din Universul paralel
Oi fi?

Și când n-oi mai fi aici,
Voi rămâne doar acel
Ce dăinuie încă
În Universul paralel;
Și de o fi bine,
Sau de-o fi mai greu,
Tot mai bine pare
În Universul unde
Ființez eu…
Paralel.

D.P.

Testament

Petale fără de sfârșit (postum)

Pentru cei ce vor fi,
Las în urmă o carte,
Când și eu voi sfârși
Sub un veac de etate.

Pentru cei ce-or veni,
Las în urmă un gând;
Când or trece toți anii,
Voi mai fi doar cuvânt.

Am privit toți în zare,
Cu un rost sau anost,
Las în urmă o floare…
Pentru cei ce au fost.

Pentru cei ce-au crezut
Mă înclin și suspin,
Graiul meu rezolut
Mulțumește din plin.

Pentru cei ce-au iubit,
Am iubit înzecit;
Taine ne-au răsărit
Ori ne-au și chinuit.

Le doresc un blând zbor
Celor ce au visat;
Mă închin cu amor
Către cei ce-au creat.

Pentru cei ce citesc,
Înc-un vers din noian,
Ce se-nalță ceresc,
Iar apoi piere-n van…

Pentru muzele mele
Las un trandafir,
Să vă mângâie genele
Cu un rânjet subtil.

Pentru marea spumoasă
Las în urmă un mal,
Pentru Luna măiastră
Las în urmă un val.

Pentru valul ștrengar
Las în urmă un strop
Din pelinul amar…
Ăsta sunt…mizantrop.

Pentru gânduri în doi,
Pentru un eu și-o tu,
Doar o oră mai voi,
Sa ne fie atu.

Pentru eternitate
Las în urmă o carte
Cu versuri ciudate
Întru postumitate.

D.P. 

Paradisul și Iadul

Ai fost Paradisul și Iadul
 Ai fost un vis realist,
 Am fost al iubirii emul,

 Am fost un idealist.

 A fost de ajuns doar o clipă,
 De tine să devin nesătul,
 În doi am zburat pe-o aripă;

 Ai fost Paradisul și Iadul.

 Noaptea din nou mă surprinde
 Căzut pe gânduri și trist,
 Reveria în taină se-aprinde,

 Ai fost un vis realist.

 Pentru fiece clipă din noi,
 Absolutul n-ar fi fost destul,
 Și aflu, privind înapoi,

 Am fost al iubirii emul.

 Aspirând la o taină supremă,
 Prin sine, ca un cabalist,
 Amăgit de speranța eternă,

 Am fost un idealist.

 Am fost un idealist,
 Am fost al iubirii emul,
 Ai fost un vis realist,

 Ai fost paradisul și iadul.

D.P.

Scrisoare către predecesorii mei

Mă simt împovărat de voi,
De voi, predecesorii mei,
De-a voastre veșnice scântei,
Căci voi ați fost urmașii grei.

Vă calc pe urme, recunoscător
Pentru ce voi din cărți mi-ați oferit,
Supliciul l-ați făcut mult mai ușor
Și un biet bou din jug ați dezrobit.

Vă simt și tumultul și tânga,
Mă regăsesc atât de mult în toate,
În patimi, zbucium și păcate,
Ce dăinuie-n final nu este mâzga.

Voi, ce astăzi din trecut veniți,
Cu voi am împărțit aceleași vicii,
Și schingiurile sunt aceleași, știți,
Din vremurile-n care mai erați aici.

O, filozofi, poeți și, o, femei,
Muzele creației, muze moarte,
Ați transformat bieți muritori în zei
Și ați născut commedia dell’arte.

Mă pierd în versurile mele atât de des,
Mă regăsesc în voi și cerul știe
Că nu sunt vreun nebun neînțeles,
Sunt doar un alt bolnav de abulie.

Și neaoș strig că nu m-am resemnat,
Îmi voi găsi într-un final și calea,
Atâta spleen și tot n-am sucombat,
Ibovnică supremă mi-este marea.

Zâmbesc șăgalnic și cu deferență,
Voi pregătiți-mi un pahar de vin,
Eu vin să facem schimb de experiență,
În compania dulcelui pelin.

Zâmbiți, căci vă voi face mândru,
Apoteoza astăzi v-o grăiesc,
Pentru o clipă sunt uman, nu sumbru,
Arhetipal refuz să-mbătrânesc.

Va las acum să v-odihniți în pace,
Eu sunt cordial, plin de recunoștință,
Ne vom vedea curând, coșciugul zace
Cu gândul la a mea ființă.

D.P.

Rugăciune pentru România

Poate nu avem ce ne dorim,
Poate nu e timpul potrivit,
Poate cei ce astăzi mai iubim,

Poate vom transcende ce-am gândit.

Știm că noi putem mai mult de-atât,
Poate într-o zi vom reuși;
Cât speranța blândă n-am pierdut,

Nu contează cât vom suferi.

Poate am greșit, și chiar prea mult,
Poate n-am știut la timpul drept,
Dar ne-așteaptă-n față un trecut,

Dacă vom găsi drumul corect.

Poate zâmbetul e azi pierdut sau fad,
Poate schingiul e legat doar de cutume,
Dar până și schingiurile cad

Versuri în colecția de antume.

Nu decidem unde ne-am născut,
Dar alegem cum ne-așternem calea,
În neant sfârșește orice tumult

Când, în fine, ne găsim chemarea.

Vă conjur, trăiți, nu existați,
Cu prezență-n fiecare clipă,
Să visați, orbește să sperați,

Cât în zbor dați raită pe aripă.

Tot ce-a fost nu va mai fi mereu,
Astăzi iar renaștem reveria
Și lăsăm în urmă tot ce-i rău,

La mulți ani, români și România!

La mulți ani, Români, poporul meu,
La mulți ani plini de înțelepciune,
Vă urez milenii fără greu,

Precum o împlinită rugăciune.

D.P.

Adio, România

Unde ne sunt poeții
 Pierduți printre păcate?
 Distrași de-amarul sorții,

 Atrași către etate?

 Unde ne sunt actorii
 Șăgalnici, mucaliți?
 Din ramurile florii

 Plecară veștejiți.

 Unde ai țării pictori
 Și-au lepădat pastelul?…
 Iar bravii noștri ctitori

 Au părăsit castelul.

 Unde ne sunt studenții
 Și emeriții lor?
 Cine mai scrie cărți

 Din nesecat izvor?

 Unde ne e istoria,
 Ștefan, Cuza, Mihai?
 S-a golit vistieria,

 Carnagiu-l vezi din Rai.

 Unde o fi viitorul,
 Sub jug l-am înrobit,
A emigrat poporul,

 Apoi ne-am răzvrătit.

Cu tânga înainte,
Tângă e și-napoi,
Pierduți printre cuvinte,

Ne-am subjugat și noi.

Toți împărțim o culpă,
A ignoranței vină,
Iar veșnica ocultă

Ne-njunghie drept în splină.

 Aleg să fac rocada,
 Căci m-am pierdut cu firea,
 Unde ne e izbânda,

 Care ne e menirea?

 Unde ne e speranța
 Și unde-i omenia?
 Rămas bun, libertate,

 Adio, România…

D.P.