Poezie beată

tenor

M-am gândit să scriu o poezie beată,
Când la miezul nopții am murit,
Înnecat în aburi de alcool și soartă,
Retrăind tot ce-am sperat și am simțit.

Picură-n pahar zilele mohorâte
Ce-n viitor vor naște alt trecut;
Simțurile-mi sunt de-acuma rupte,
Deodată-i ca și cum m-aș fi pierdut.

Mai rămân un timp în amintirea
Celor ce mai ieri mă însoțeau
Pe poteci și prin cotloane unde aievea
Gândurile noastre petreceau.

Printre aburi de alcool și în tacere
Totu-i ceață, fum, sunt clandestin,
Recunosc, nu-i nicio mângâiere,
Să exiști prin artă e un chin.

Îmi privesc paloarea de deasupra,
Mort să fiu, nu știu dacă sunt mort,
Flăcările cântă, arde trupa,
Nici pe mine, nici eternul nu-l suport.

Amintirea…nostalgia tinereții,
Tragedii și visuri, un minut,
S-au pierdut în reveria vieții
Cât noi am murit…și ne-am născut.

Toate cele ce au fost pe lume,
Câte sunt și tot ce va mai fi,
N-au nevoie de acest pronume
Să existe ca să-nvețe a sfârși.

Am murit atunci când m-am nascut,
Și din patos și-ntrupare am simțit,
Iar de-acum revin la versul mut:
M-am născut atunci când am murit.

glass-animated-fog

D.P.

Oda Nebunilor

source (5)

Mă nasc în fiecare noapte,
Iar dimineața mor din nou,
În urmă las mii de păcate
Mergând tiptil spre-al meu cavou.

Alte amoruri trec de veacuri,
Toate sunt vechi la fel ca ieri,
Oameni noi, aceleași gânduri,
De ești om, speri și disperi.

Strigă-n hăuri disperarea,
Cern amarul nesfârșit,
Trăind sfânta deziluzie,
Sunt un spirit hăituit.

Privesc către morți și Lună,
Mă privesc în Univers
Simțind energia pura;
Dar aici…nu-i niciun sens.

Îmi simt nebunia-n sânge,
Da, doresc să-nnebunesc,
Un nebun urlă „ajunge!”,
Nebun să fiu îndrăznesc.

De ce fugi de nebunie?
De ce, omule nărod,
Nu-nțelegi, trai de hârtie,
Că alergi spre eșafod?

Te-ai născut bogat și liber,
Întrupat în chip de zeu,
Și-ți predai chiar nemurirea
Dacă mai crezi în dumnezeu;

Trăiești viața în minciună,
Ignorant și obidit,
Comiți crime, porți ranchiună,
Strigi că ești năpăstuit.

Te închini cu nostalgie
Spre orice nu înțelegi,
Crezi că asta-i primenire,
Să pupi oase și să crezi?

Vai, sunteți așa ridicoli,
Vă privesc ca pe copii,
Parca-ți fi un soi de picoli
Ce serviți fără de-a ști.

Ori nu știți, ori nu-nțelegeți
Că noi suntem Univers?
De-n ceva doriți să credeți,
Proslăviți lipsa de sens.

Cum arată infinitul?
Știți ce este un nebun?
Venerați etern doar mitul
Din contextul oportun;

Un normal ascuns de lume
Printre toți acei nebuni
Care urlă, ori fac glume,
Și se-nchină la tăciuni.

Munca e o nebunie,
Să trudești precum un sclav
Pentru bruma de hârtie,
Cel mai nebunesc nărav;

Să te-nchini la dumnezei
Ce-au născut în minți umane,
Divizați de bani și zei
Trăiți vieți așa sărmane.

Vă mirați de orice-i nou
Și de tot ce nu-nțelegeți;
Lumea pare un tablou
Mâzgălit de-a voastre peceți.

Vă-mpărțiți umanitatea
Cu linii de mucava,
Ignorând realitatea
Ce există chiar și-așa.

Ați ucis chiar adevărul
Ca să vă pastrați credința,
Și amanetând viitorul
Ați mimat iar pocăința.

Când nebuni vă ies în cale
Scuipați în sân, săriți un pas,
Dar, vezi? Nebunii trec agale,
Ei nu se-nchină și n-au ceas.

Nebunul eu, sau nebuni voi?
Ce-i nebunia? Un cuvânt!
Suntem tot oameni, suntem goi,
Dar…doar nebunul e om sfânt.

Și dacă nebunia chiar există,
Nimic normal nu este pe Pământ,
Imunde patimi azi încă persistă
Pe o planetă care pare un mormânt.

Voi chiar nu știți ce-nseamnă nemurire,
Apologeți, ai adevărului călăi,
Nu vă urăsc, dar tot vă dau de știre:
Sunteți ridicoli, ne-nsemnați și răi.

Ca să devii nemuritor în viață
E necesar să-nveți întâi să mori,
Pustiu și rece sufletul îngheață,
Se-neacă în oceanul cu strigoi.

Ne regăsim în Singularitatea
De unde totul a pornit cândva,
Nici viața nu contează și nici moartea,
Nu e nimic și totuși e ceva.

Privesc un Univers acum în față
Un Univers se naște-n jurul meu
Și simt în mine un amor de gheață,
Amorul cel ce l-am simțit mereu.

Și iată, izbăvesc o odă
A nebuniei spiritului meu.

Twlg

D.P.

Chimie lirică

LittlePleasingIcterinewarbler-size_restricted

Fiecare atom se descompune în zgomotul inefabil al infinitului mut.
Îmi zdrelesc pielea și mă lepăd de falduri.
Durerea se disipă odată cu timpul ce curge în sensul invers al inerenței mele.
Tic, tac.
Mă îmbrac în Univers și mă dezbrac în Abis.
Big Bang și Big Bounce.
Un moment.
Tic, tac.
Timp. Spațiu. Materie.
Aerul intră și iese.
Apoi își continuă drumul lent spre alte sufluri.
Tic. Tac.
Proton, neutron, neutrin.
Ataraxie.
Rămas bun.

tumblr_oxia42r9hz1wbz8p7o1_500

D.P.

Poem anost

Mă văd în povești spulberate
   De veacul ce sâsâie mut,
  Cât trece pe ceruri abstracte

   Un vers și un gând am pierdut.

 Mă simt mai aproape de ieri,
   Decât de mâine ori azi,
   Iar roua ce scânteie seri

  Se scurge din mituri când cazi.

 În noapte lucesc licuricii,
 Ziua e surdă chemarea,
 Orbiți de elipsa tăcerii,

 Ne pierdem adesea și calea.

   Clipirea-i un zgomot amar,
   Periplul, un tunet stingher,
   Cu zvâcul din tremor tresar,

   Tăceri grăitoare mă cer.

   Alerg mai departe prin valuri,
   E numen în cerul prea lin,
 O viață ca un joc de zaruri,

 Născută etern din pelin.

 Nu sunt doar o dulce-aparență,
 Nici tu doar un zâmbet ștrengar,
 Iar minima noastră decență

 Se pierde plutind în aval.

 Iată cum sună uitarea,
 Privește stânca din larg
 Și simte sosind detașarea,

 Din zare zărim un stindard.

 Oferă-mi etern de o clipă,
 Fă-mi mantră din candela ta,
 Hai, zboară cu mine pe-aripă,

 Vreau rana s-o pot mângâia.

 Suflă-ți subtil păpădia,
 Din ea mai dezlegi un mister,
 Hai, leapădă-ți azi disforia,

 Departe, iele te cer.

 Tu ești și ego și spirit,
 Și tot ce a fost ori va fi,
 Pe tine te am, căci te merit,

 Cu tine de gât voi sfârși.

Un strigăt răsună pârdalnic,
 Ecoul se-așterne în vid,
 Destinu-i adesea șăgalnic,

 Atunci când nu-i mult prea acid.

 Așa se sfârși omenirea,
 Pierdută în șapte păcate,
 Dar fuse prea crudă pieirea,

 Odată, în timpuri uitate.

 Salvez doar o filă din flamă,
  E fila cu noi din trecut,
Stingă-se acum orice dramă,

 Iubirea nici azi n-am pierdut.

 Așa o fi fost ca să fie,
 Așa va fi din ce-a fost,
 Și tot ce nu va să mai fie,

 Era doar un alt vers anost.

Și tot ce nu va să mai fie,
A fost un poem făr` de rost.

D.P.